Sebastian Papaiani - Sau care e legatura dintre un grec, un gulas si-o liutica

Pacat ca a trecut vremea capsunilor, ca aveam chef sa va spun o istorioara cu plutonierul Capsuna si cainele Costel. Da’, mai bine ramanem la legume, sa va zic de Suca, paznicul papornitei cu praz? Sau de Pacala, cel nascut intre cantatul cocosilor dintr-o varza creata, coapta cu fata la Luna? Le stiti? Atunci, cel mai bine, am sa va spun o poveste pe care n-ati mai auzit-o. Si ascultati cu luare-aminte, ca s-o spuneti si nepotilor ca "nu toaca popa de doua ori pentr-o baba surda", cum zice amicul lui Tandala!

"Primele amintiri nu sunt niciodata pornite din certitudini", incepe povestea actorul Sebastian Papaiani. "In arta culinara, unde primeaza gustul, mirosul, aspectul, faci apel mult mai mult la memoria simturilor decat in orice altceva. Si atunci, nu faci decat sa te intorci catre vremuri in care mama era acolo... Nu degeaba exista atatea localuri care se numesc «Ca la mama». Imi pare ca la New York exista si un teatru «Ca la mama». Sunt curios care ar fi legatura... Un fel de mancare unguresc este prima mea amintire legata de bucatarie, un preparat care si atunci si acum se numeste gulas. Bunica si mama mea erau mari gospodine. Astea erau vremurile. O femeie, neavand serviciu, facea numai asta. Si cum putea ea sa multumeasca un sot comis-voiajor, sa spunem, care venea din provincie obosit, decat cu o masa buna. De aceea, in acele timpuri, si calitatea asta de buna gospodina era tinuta la mare pret". Imi amintesc povestile bunicii si cum la pension gospodaria era chiar o materie de studiu...

"Asa ca prima data am gatit langa mama. Cum m-a avut doar pe mine, ii era drag sa ma tina langa ea mereu si tot observand-o in bucatarie, chiar ajutand-o uneori, m-am pomenit ca stiu sa gatesc. De altfel, unul din jocurile mele preferate cu ea era un fel de «hai sa gatim», ceea ce a avut ca prim rezultat niste oua ochiuri, daca tin bine minte, ceea ce nu se compara nici pe departe cu minunile pe care le facea ea. Dar eram doar un copil.

In clipa de fata pot sa spun ca stiu sa fac sarmale mai bine decat orice «gatitor» pe care il cunosc."

Secretul culinar al "Alchimistului"

La cabina, cu cateva momente inainte ca "Alchimistul" sa-si dezvaluie secretul pe scena Teatrului Odeon

"Spun asta pentru ca a gati sarmale nu inseamna doar a le fierbe intr-un fel sau altul. Umplutura e cea care conteaza, la urma urmelor, iar la asta nu ma intrece nimeni. Si mai stiu sa gatesc, spun bine sa gatesc, mititei. Mititelul adevarat nu se face oricum, de l-ai prajit nitel se si usuca in cinci minute. In primul rand trebuie sa ai, pe langa mirodeniile indispensabile si care dau gustul specific, si o zeama de oase, care inmoaie carnea si o tine frageda, fara a mai trebui sa pui bicarbonat sau mai stiu eu ce. E o evolutie, de la ochiuri!", conchide sugubat actorul Sebastian Papaiani, savurand pesemne victoria asupra simturilor mele rascolite de o grava pofta de mancare.

"Acum, daca stau bine sa ma gandesc, la cat de bine gateau mama si bunica mea, ar fi trebuit sa am 120 de kilograme. Dar nimeni in familia noastra, intr-o casa in care se gatea formidabil, desi foarte condimentat si cu multe sosuri, nu a avut probleme cu greutatea sau cu stomacul. Chiar si acum, la varsta la care am ajuns, n-am renuntat la regimul asta alimentar. Mie nici o mancare nu-mi face rau! Ce-i drept, mai mult gust decat mananc. Daca-mi dai doi mititei bine facuti, cu un ardei iute sau o bucatica de saramura cu mamaliguta, mi-e suficient. Sunt un om care prefera calitatea in locul cantitatii", isi continua el cu si mai multa pofta ofensiva gastronomica, exact in momentul in care tocmai credeam ca am scapat. Dar cum totul in viata se plateste...

Adevar sau provocare, spun eu, si ma lupt sa-l fac sa marturiseasca de nu cumva o fi si gatit doar ca sa impresioneze o fata! "Pe sotia mea!", raspunde actorul niciodata prins pe picior gresit, iar eu simt in mine intrebari palind ca poamele unui copac pe care-l stiu eu, carora n-am apucat vreodata sa le gust dulceata. "Si anume, clatite!", adauga. "Dar nu oricum...

Sotia mea nu stia sa faca clatite. Nu facuse niciodata pana atunci si nici nu cred ca avusese rabdare sa incerce. Dar intr-o buna zi, pe cand eu pregateam vreo 40, ca pe vremuri, pentru prietenul meu, operatorul Nicolae Giraldi, s-a petrecut ceva neprevazut. Iar ca sa patesti ceva in timp ce faci asa un zgarie-nori de clatite, miroase a catastrofa. Pai, gandeste-te doar ca pe fiecare trebuie s-o rasucesti in aer cel putin o data, din cand in cand mai pui ulei cu lingurita, si asta din ce in ce mai repede, ca tigaia se incinge si se fac mai iute! Ei, si tocmai atunci se pomeneste sa sune telefonul! Asa ca am zis si eu ca impiegatul din gara «avand un tren in fata, trebuie sa-l ocolesc», si am lasat-o pe sotia mea in fata, nu a unui fapt, ci a unei tigai cu o clatita in fierbere. Chestia a prins-o si, cat timp eu vorbeam la telefon, a terminat clatitele. Dar ea n-a avut curajul sa le arunce, asa cum faceam eu, ci le-a intors cu un blat metalic. Asa ca, vrand-nevrand, i-au iesit mult mai subtiri si, implicit, mai medical acceptate, decat cele pe care le facusem eu, mai groase, ca sa reziste acrobatiilor."

"Daca...", apuc eu sa spun cu dor (a se citi "pofta"!) nestins. Dar nu recitand din Kipling, ci cu gandul la niscai acrobatii. Cum eu am declarat iubire eterna clatitelor inca din frageda pruncie, si inca celor facute cu sifon si lapte praf din comertul socialist, nu puteam sa las ocaziile sa treaca nevamuite.

"Daca", imi ia vorba "Tata Iani", cum el insusi isi traduce din greaca numele, "daca ar fi sa trag o linie, tot eu am invatat mai multe despre bucatarie de la sotia mea, decat ea de la mine! Iar daca ma intrebi ceva despre mancarea mea preferata, mai bine hai sa gustam o "liutica cu pita prisna", paine nedospita. E specifica Izvoarelor de Teleorman de unde este sotia mea, o localitate cu o mare comunitate de bulgari si cea mai buna mancare bulgareasca pe care ai intalnit-o vreodata!".

E, acu’ sa vedem cum vorbesc eu bulgareste cu gura plina!

Urmeaza-ti inima "Eu am jucat fotbal in echipa nationala de juniori pana in 1956. In ultimul meu meci i-am batut pe bulgari cu 1-0. In acelasi an am dat la teatru si am si luat. Pana atunci, eu nu jucam, ci ma jucam. Ma jucam de-a Tonino si Toncini, de-a Rococo, de la marile circuri Tonolla si Kluschi, pe care le vazusem. Nu m-a invatat nimeni si n-am stiut niciodata pana atunci ca am in mine acest dar. In familia noastra nu se facea teatru si nu se scria poezie. La noi se canta. Tot ce era Minulescu, Eminescu sau Blaga si era facut sa se cante, se canta. Atat. Cand i-am spus tatalui meu ca vreau sa ma fac actor, a ras de mine si mi-a spus: «Pai, ce, tu semeni cu Errol Flynn?». «Lasa, tata, ca mai exista oameni si ca mine!», i-am raspuns eu. Si, uite ca exista!"

LIUTICA

Ardei iute si capia, gogosari si ardei gras, vinete si rosii. Apoi copane de pui si aripioare, pipote si inimi. Nu ma intrebati cum se cheama toate astea in bulgareste, ca nu stiu. Ceea ce stiu insa este ca, daca o preparati cum trebuie, o sa va dati imediat seama si de unde ii vine numele, de la "a intepa", "a ustura". Si nu intamplator, ca e o mancare bulgareasca nascuta in inima ogradei, adica apriga si gustoasa. Si-atunci e clar si ce cauta turcu’-n Bulgaria! Si sa-i spuneti si lu’ conu’ Caragiale, c-avea o nelamurire! Asa ca pui legumele la copt pe o plita, iar pe gratar carnurile. Cand sunt gata, arunci legumele intr-un castron cu apa rece, ca sa se poata descoji mai bine. Apoi le toci. Sa nu se piarda bunatatea de zeama! Acum le pui nitel pe foc, impreuna cu carnea. Pui sare dupa gust si lasi sa scada! Asta-i!