Slăninuţe aurii

Întotdeauna mi-a plăcut să tai porcul de la 1 decembrie, pentru că de Crăciun aveam cârnaţi, jumări, untură, muşchii şi carnea sortată şi porţionată, pregătită pentru gătit, dar mai ales slănina era gata afumată, numai bună de mâncat.

Prietena mea, Eva, mă invidia pentru că ei tăiau porcul de Ignat şi nu aveau timp să pregătească decât strictul necesar. De data asta au tăiat porcul mai devreme şi au pregătit toate bunătăţile. Mi-a dat telefon, mi-a povestit cum şi ce a preparat şi a început să mă ameţească doar, doar am să o ajut să construiască o... afumătoare.

AFUMĂTOARE?!
De unde i-a venit ideea nu ştiu şi încep a o lua la rost. Aşa am aflat că, mai prin vară, când m-a vizitat, a găsit la mine o carte în care era descris modul în care se poate construi o afumătoare. Începe a mă implora, pentru că ea vrea să afume slăninuţele, că nu are unde şi că vrea să le facă până în Crăciun, când vine soţul ei acasă, şi alte multe motive.

Ştiam cartea veche de peste 50 de ani, în care erau o mulţime de schiţe cu explicaţii pentru cei care doreau să-şi construiască singuri un coteţ, o afumătoare, să schimbe coperta unei cărţi şi alte lucrări casnice pe care le puteau face orice mâini îndemânatice. Încep a căuta şi găsesc minunea de carte. Răsfoiesc şi văd schiţele cu explicaţiile necesare construirii unor afumători.

Bucuroasă că aveam să-mi fac prietena fericită, îi telefonez şi mă angajez să o ajut în confecţionarea minunii de afumătoare. De cum am ajuns, Eva mă şi luă în primire încă de la poartă. Am intrat în casă şi ne-am apucat de răsfoit cartea. A pus şi de o cafeluţă, aşa de încurajare şi stimulare a constructorilor. Citesc cu glas tare, ca să audă şi ea. Un tip de afumătoare folosea fum cald, adică slăninuţele se puneau direct deasupra focului ce scotea fum, iar celălalt tip folosea fum rece.

Ambele tipuri aveau schiţe şi îndrumări amănunţite pentru a fi construite de orice ageamiu, ceva în genul nostru. După ce ne-am dumirit, m-a dus în cămară să-i admir frumuseţile de slăninuţe, care aşteptau cuminţi momentul în care vor fi "aurite" de fum. Eva se fandosea şi vorbea cu fiecare în parte de parcă erau nişte vietăţi foarte delicate. Am ciupit-o de braţ, ca să-şi revină, şi ne-am întors în bucătărie să hotărâm pe care dintre cele două tipuri de afumătoare aveam să-l construim.

Primul tip, cel cu fum fierbinte, nu intra în discuţie, pentru că Evei i se părea că slăninuţele erau în mare pericol de a se subţia. După dezbateri ne-am hotărât să construim cel de al doilea tip, cel cu fum rece. Excelent! Slăninuţele nu se mai topeau şi nici probleme cu pânditul focului noaptea nu mai erau.

Eva a sărit imediat ca să aducă tot ce era necesar pentru construirea minunii de afumătoare. A dibuit într-o magazie două cazane metalice, a montat bormaşina, a luat un târnăcop şi două cazmale. Ne-am dus de colo până colo, prin curte, prin spatele casei şi chiar în grădină. Nici un loc nu o putea mulţumi pe Eva. Eee, până la urmă am găsit un loc ce a mulţumit-o pe deplin.




MESERIAŞELE
Am început treaba. Eva a dat găuri cu bormaşina în cazanele din metal, în timp ce eu am săpat o groapă, cea în care urma să ardă lemnele. Groapa trebuia să aibă diametrul mai mic decât cel al cazanului şi adâncimea de vreo 40 de centimetri. Am măsurat şi avea! Buuuun! De la groapă, Eva a săpat un şanţ lung de un metru şi jumătate, adânc de 20 de centimetri, chiar din buza gropii făcute de mine. Acest şanţ avea să fie acoperit cu un scânduroi, pe care l-a găsit Eva în grădină. La capătul celălalt al şanţului am făcut o altă groapă, adâncă tot de 20 centimetri, adică la acelaşi nivel cu şanţul, dar la fel de rotundă ca prima, conform indicaţiilor din carte.

După aproape două ore, instalaţia era gata. Eva a adus nişte bare din fier-beton, un braţ de lemne şi o pungă cu mălai. Am întrebat-o ce face cu mălaiul şi mi-a zis că ştie ea de la un cumnat că dacă pui mălai în foc, fumul este roşcat şi face afumătura aurie. O ajut să facă focul în groapa mai adâncă. Deasupra şanţului montează scânduroiul şi-l astupă perfect. Curând încep să apară fuioare de fum şi Eva pune peste groapa cu foc unul dintre cazanele găurite, cu gura în jos. Eva s-a repezit la celălalt capăt al şanţului şi aştepta ca un fuior de fum să apară.

N-a aşteptat mult şi a năvălit peste mine să mă pupe. A zbughit-o în cămară, de unde a venit cu un lighenaş în care se aflau preţioasele slăninuţe, legate cu sfori. Le-a vârât câte trei pe barele de fier-beton montate prin găurile de la celălalt cazan, atârnându-le deasupra gropii fumegânde. Tot fumul ce năvălea prin şanţul acoperit ieşea în cazanul cu slăninuţe, iar după ce le împresurau, cel care mai avea putere se strecura, prin găurile din cazan, afară. Eva, fericită, a alergat să pună un alt braţ de lemne pentru ca să întreţină fumul.

După ce s-a asigurat că totul este în regulă, am mers în casă, ne-am spălat, am ciugulit câte un cârnăcior pe varză călită, am mai discutat una alta şi am plecat acasă cu sentimentul datoriei împlinite.

A doua zi, nici nu mi-am băut bine cafeaua că sună telefonul. Eva cu o voce behăită îmi zice că mă roagă să trec pe la ea cât de repede pot. Am luat autobuzul şi am ajuns la ea destul de repede. Minunata instalaţie încă mai funcţiona. Când am intrat în casă, dar mai ales în bucătărie, un miros greu de fum m-a izbit de cum am deschis uşa.

O întreb ce-i cu fumul ăla şi Eva, cu lacrimi în ochi, începe să-mi explice, printre accese de tuse, că fumul de la minunata instalaţie îi intra în casă, pentru că fusese construită suficient de aproape de orificiul de evacuare a aerului de la hotă. Şi ce are a face, dacă e de la hotă?, întreb eu nedumerită. Îmi explică Eva cum că a scos filtrul hotei şi că a uitat să cumpere altul, iar fumul care ieşea dintre slăninuţe se vâra pe gura burlanului de la hotă umplându-i bucătăria şi casa de miros greu.

Am întrebat-o ce-o să facă şi mi-a zis că mai are un rând şi gata, dărâmă instalaţia şi face alta pentru că e prea aproape de casă. S-a ridicat şi mi-a arătat plină de mândrie şase slăninuţe afumate, dar nu prea aurii, după părerea mea, dar extrem de aurii după a ei. Şi, unde mai pui că nu erau nici subţiate, mi le lăuda ea, cu ochii mijiţi plini de dragoste.