Stefan Iordache - O mie si una de PovestI din bucAtAria Dunarii

"Eram copil, cred ca aveam vreo noua ani, si imi amintesc ca intr-o zi, nu stiu de ce, m-a apucat cheful de gatit. Asa ca, uitandu-ma bineinteles la bunica mea, am pregatit o salata de rosii, care pe la noi in Oltenia se numeste lutita. Am tocat ceapa si niste ardei iute. Apoi am taiat rosiile si am pus putina sare. Asta a fost primul meu, si daca nu ma insel, ultimul experiment culinar. Nu-mi mai aduc aminte daca a fost bun sau nu dar, avand in vedere ca de atunci nu prea am mai gatit... Totusi, eu am mancat si parca mi-a placut. Hai, ca-i gata cafeaua!", se intrerupe deodata gazda mea, actorul Stefan Iordache si pleaca in bucatarie. Il urmez. Umple doua cesti generoase. Ce alt loc mai bun sa povestim despre bucate, spre incantarea spiritului nostru gurmand! Asa ca, decidem sa ramanem "la locul faptei" sa ne continuam conversatia.

Dimineata anuntase o zi oarecare. Undeva intre lenea matinala si semnele foamei ce anuntau un pranz timpuriu, rasfoiesc tihnit un album. Dau pagina, iar chipul lui Stefan Iordache imi apare dintr-o fotografie din "Titus Andronicus", parca. Si sar ca ars! Ma uit pe calendar. Azi e ziua in care ma poftise sa-i fiu oaspete la o cafea, inainte de a pleca la teatru. Decid ca nu am voie sa intarzii cu nici un chip si ma grabesc sa onorez invitatia.

Acum suntem alaturi. Il privesc cum soarbe linistit din cafea. Pe un bufet e un mic televizor aprins, iar alaturi, un scaunel agreabil. Tot confortul. Imi pare ca domnul Stefan Iordache petrece totusi suficient timp pe acolo si remarc asta cu voce tare. In schimb, primesc un zambet dupa un moment de tacere, timp in care am ragazul de a alunga aburul cestii cu o suflare, inainte sa gust.

In bucatarie devin doar un spectator

Actorul Sefan Iordache, in fata "panopliei culinare" pe care se multumeste doar sa o priveasca

"Sincer sa fiu, mi-ar placea sa gatesc", marturiseste. Deci, nu gateste, gandesc. Actorul imi citeste asta in priviri si adauga:

"Uneori ma tenteaza gandul, mai ales ca am colegi care gatesc formidabil. Daca spun cel putin de Traian Stanescu sau de Victor Rebengiuc, iti dai seama ca nu glumesc. Marturisesc insa ca imi place mai mult sa mananc si, chiar daca nu ma consider un gurmand, mananc absolut orice. Am insa preferinte. Imi place in mod deosebit pestele. Dar racii fierti, serviti cu un sos picant alaturi cred ca sunt felul meu de mancare preferat. Asta, poate, si pentru ca a trecut ceva timp de cand nu am mai mancat. Totusi, nu sunt deloc mofturos la mancare. As manca si lemn daca ar fi bine prajit. Nu cred ca as muri de foame pe o insula pustie. As manca frunze, as fierbe niste pietre, putin nisip… Doamne fereste!", adauga si rade la privirea mea contrariata.

"Apropo, despre raci am aflat odata ceva foarte interesant. Aveam un amic care imi aducea din cand in cand raci prinsi intr-un lac de prin apropiere. La un moment dat, trecusera cateva luni bune de cand nu mai primisem, l-am intrebat de ce nu mi-a mai adus. Cred ca aveam o masa cu niste prieteni si as fi vrut foarte mult sa le ofer ceva mai deosebit. La intrebarea mea, omul mi-a raspuns, foarte firesc, ca acum nu se poate. Eu nu intelegeam, asa ca mi-a spus ca racii nu pot fi prinsi decat in acele luni al caror nume nu contine litera "r". Desi mancam raci de atatia ani, era o curiozitate pe care abia atunci o aflam. Evident ca nu ma dau in laturi nici de la scoici sau fructe de mare in general, mai ales daca sunt servite asa cum se cuvine si mai ales daca nu le mananc singur. Desi, de prea multe ori, intre repetitii si spectacole, sunt nevoit sa ma asez singur la masa, nu-mi face deloc placere. Azi insa, mananc impreuna cu sotia mea. Am avut o dimineata mai libera si abia diseara am spectacol la Teatrul Mic cu "Alex si Morris", de Michael Elkin. E o piesa formidabila in regia lui Gelu Colceag, in care ii am ca parteneri pe Mitica Popescu si Dana Dembinski-Medeleanu. Deci… Deci! Nu mai scapam in limba romana de acest "deci"! Asadar, reia zambind, deocamdata am o perioada mai linistita. Dar, in curand, voi incepe lucrul la un film dupa romanul lui Dinu Sararu "Ciocoii noi cu bodyguarzi". Regia este semnata de Serban Marinescu. Nu m-am hotarat inca daca voi juca. In teatru, pregatesc ceva, despre care insa n-am sa-ti povestesc acum. E o surpriza.

Dar, ca sa revin la ce-ti spuneam mai devreme, mai mult decat sa stau singur la masa, nu-mi place sa mananc la restaurant. Mi se pare oribil sa mananc impreuna cu alti 100 de oameni cu care nu am nimic in comun si care stau cu totii cu lingurile in gura si cu furculitele pe la nas. La receptii cu atat mai putin, desi curtoazia mi-o cere uneori. Dar acolo lumea pare atat de hamesita, incat baga si prin buzunare si mi-e jena. Astfel de ocazii nu-mi dau deloc senzatia de bunastare sau de bucurie, ci mai degraba de saracie pentru ca, spre surprinderea mea, de cele mai multe ori vedeam cam aceleasi figuri aparand pe acolo. Erau niste oameni saraci care aflau, Dumnezeu stie de unde, ca se da o receptie la nu stiu ce vernisaj sau ca, dupa o premiera, va fi un mic chef. Evident ca exista si oameni care stiu sa se simta bine la o petrecere, cu eleganta si discretie, dar cei care baga mai mult in traista ma fac sa nu mai pot sa mananc. Pur si simplu mi-e jena. Prefer sa mananc cu sotia mea, cu cativa prieteni, dar cam atat.

Dar, ca sa trag o concluzie, acum ca tot am vorbit atat despre bucatarie, eu nu ma gandesc neaparat la un fel de mancare anume. Apreciez cu mult mai mult o masa completa, de la care sa nu lipseasca o mancare buna, o bautura pe masura si, ceea ce e cu mult mai important, multa conversatie cu si alaturi de oameni interesanti."

Gazda mea asaza ceasca de cafea pe bufet si iese fara o vorba. Prins de poveste, nici nu auzisem telefonul sunand. Imi amintesc ca domnul Stefan Iordache are in seara asta spectacol.
E destul de tarziu si ma pregatesc de plecare. In drum spre casa, socotesc ca mai am de asteptat pana in luna mai, de culesul racilor. Of, si suntem abia in februarie!

RACI FIERTI

Pentru 24 de raci, avem nevoie de apa atat cat sa-i cuprinda, sare, doi-trei catei de usturoi, piper boabe si o frunza de dafin. Se controleaza ca toti racii sa fie vii. Ii spalam bine in mai multe randuri si-i scurgem. Punem la fiert apa si adaugam sare, cam o lingura la patru litri de apa. In orice caz, apa este necesar sa fie mai sarata. Adaugam usturoi si dafin. Cand a dat in clocot, punem racii si cateva boabe de piper. Ii tinem pe foc cinci minute, apoi lasam racii sa se raceasca in apa. La servire, putem alatura diverse sosuri dulci-acrisoare sau picante, specifice bucatariei orientale.

EU SUNT ACTOR!

"Vedeta" e un cuvant pe care aproape nu-l inteleg si, pentru mine, el nici nu exista. Ce-i aia sa fiu vedeta? Eu am doar pretentia sa fiu un om care isi vede de treaba. Dar hai sa admitem ca ar exista acest termen generic. La ce se reduce el? Daca cineva apare de trei ori pe un post de televiziune sau canta te miri ce, devine vedeta. Totusi, n-am nimic cu copiii astia care isi fac cate o trupa si se zbat sa se afirme intr-un fel. Pe toti ii va cerne viata, pana la urma. Asa ca notiunea de vedeta n-o cunosc! Poti spune despre cineva ca e important in meseria pe care o face, ca ajunge sa insemne ceva. Detest cuvantul vedeta! Nu e o notiune, e un tic verbal! Eu nu sunt vedeta! Nu sunt nici prezentator de buletine meteo, nici moderator de talk-show-uri si nici nu am o emisiune de divertisment. Eu sunt actor!