REPORTER IN TIGAIE
SIMONA LAZAR
|
Ora 9 si 16 minute. Gara Sinaia. Altitudinea: aproximativ 820 de metri (variatia de altitudine a orasului - intre 798 si 971 de metri - este una dintre cele mai mari din tara). In cele cateva minute cat zaboveste aici trenul, coboara poate sute de calatori. Si, chiar daca unii vin de 20-30 de ani aici, cu totii par sa aiba aceeasi varsta. Varsta exuberanta a tineretii vesnice. Tineretea muntelui.
"Ti-e frig?" - isi intreaba El iubita, cand tremurul trupului, iesit din caldura buna a trenului, devine vizibil. "Nu, nu mi-e frig", raspunde Ea, temandu-se ca daca i-ar spune ca "da" El ar insista sa se cazeze intai si nu ar mai porni intins spre cabina telefericului. De altfel, nici nu e "tremurul" acela ce nu poate fi invins. Tremurul tot mai puternic pentru cateva clipe nu face decat sa puna sangele in miscare si, dupa un timp, Ea chiar nu mai simte frigul. E bine. E chiar cald si bine. Ceata s-a ridicat si muntele - invesmantat in alb, verde si negru - se dezvaluie privirilor avide. Hulpave. Caci Ei "mananca" din ochi toata frumusetea acelor locuri, se "hranesc" cu ea, isi astampara "foamea" de puritate.
Nu mi-am propus sa scriu un ghid turistic, asa ca voi lasa deoparte orele de extaz dinaintea Patriarhului de piatra. Si voi reveni "cu picioarele pe pamant", la momentul in care El si Ea - cuplul ideal, poate avea orice statura, orice varsta, orice fel de preferinte, de pasiuni - cauta un loc unde sa poate sa puna stavila foamei ce-a navalit peste ei, ca o avalansa in miez de iarna. O cabana, pe coasta muntelui. Intra impreuna cu un grup de adolescenti, veseli, exuberanti, inocenti. Masa cea lunga e a lor, a celor inocenti. Ei doi se vor aseza la alta masa, unde fereastra deschide ochilor coama de armasar sur a muntelui. Privesc cu jind la cei multi. Ospatarul cere comanda. "Ciorba de burta", spune cineva. Si, ca intr-un castel de domino, vorba asta trece din gura in gura, pentru ca primul sa strige: "Douasprezece ciorbe de burta!". "Cu smantana?", intreaba ospatarul, prudent. Si iarasi jocul de domino se pune in miscare. "Douasprezece cani de smantana." Si douasprezece ardei iuti. Douasprezece fripturi. Tot atatea portii de cartofi prajiti. Douasprezece salate. Si... da, douasprezece cani de ceai. Sa puna sangele in miscare. Sunt foarte tineri si e inca devreme. Dar, fara indoiala, peste un ceas, ori doua, la masa aceea cineva va cere, in numele "celor multi" - altii, dar mereu aceeasi - vin fiert sau tuica fiarta.
Ei privesc in jur amuzati. Decorul e fascinant. Pare ca muntele a navalit in cabana aceasta, caci de pretutindeni te pandesc ochi de urs, de mistret, de caprioara, de jder. Vulturi si soimi planeaza deasupra. Dar nu e nimic infricosator aici. Toate animalele si pasarile sunt prietenoase si asta pentru ca sunt... trofee de vanatoare. Si atunci, consultand si meniul, desi tanjesc sa fie "numarati" la masa celor de alaturi, decid sa comande mancare de vanat - poate pentru a se contrapune acestei stranii "populatii" de animale impaiate.