Trenul zapezii si friptura de cerb

Ora 6 si 30 de minute. Gara de Nord. Trenul spre Valea Prahovei porneste cu un tipat scurt. E trenul celor fara griji. Trenurile au, ca si oamenii, o viata secreta. "Personalul" inseamna cel mai adesea: navetisti obositi, a caror viata pare sa nu existe decat in relatie cu orarul "trenurilor de persoane", blatisti ascunzandu-se de controlorii de bilete, cersetori, vanzatori ambulanti de reviste vechi, apa minerala, cafea contrafacuta. Dar de data aceasta, nimic nu lasa sa se intrevada partea neplacuta a lumii. La sfarsit de saptamana, la ora si spre destinatia aceasta, trenul are o aura buna, traverseaza o zodie buna. E zodia vacantei. Si acesta e trenul zapezii. Intelegi asta privindu-ti companionii de drum. Bocanci, geci groase, caciulite si pulovere cu invariabilul model al fulgilor de nea, rucsacuri pline, schiuri. Si multa voie buna. Cat incape in sufletul fiecaruia.

Ora 9 si 16 minute. Gara Sinaia. Altitudinea: aproximativ 820 de metri (variatia de altitudine a orasului - intre 798 si 971 de metri - este una dintre cele mai mari din tara). In cele cateva minute cat zaboveste aici trenul, coboara poate sute de calatori. Si, chiar daca unii vin de 20-30 de ani aici, cu totii par sa aiba aceeasi varsta. Varsta exuberanta a tineretii vesnice. Tineretea muntelui.

"Ti-e frig?" - isi intreaba El iubita, cand tremurul trupului, iesit din caldura buna a trenului, devine vizibil. "Nu, nu mi-e frig", raspunde Ea, temandu-se ca daca i-ar spune ca "da" El ar insista sa se cazeze intai si nu ar mai porni intins spre cabina telefericului. De altfel, nici nu e "tremurul" acela ce nu poate fi invins. Tremurul tot mai puternic pentru cateva clipe nu face decat sa puna sangele in miscare si, dupa un timp, Ea chiar nu mai simte frigul. E bine. E chiar cald si bine. Ceata s-a ridicat si muntele - invesmantat in alb, verde si negru - se dezvaluie privirilor avide. Hulpave. Caci Ei "mananca" din ochi toata frumusetea acelor locuri, se "hranesc" cu ea, isi astampara "foamea" de puritate.

Ajung la telecabina ce urca spre Cota 1400. In dimineata asta sunt multi turisti, guresi, nestapaniti. Urca si Ei, curand. Ea e uimita de brazii "inalti cat muntele". Urechile se infunda, la balansul din dreptul fiecarui stalp ce sustine cablurile telefericului. "Inghite in sec" - ii spune El. "In sec"... Un gol in stomac ii aduce aminte ca nu mancase dimineata. Prea mare emotia reintalnirii cu muntele. Si, totusi, foamea nu e atat de puternica incat sa nu urce, cu pasul, pe cararile Bucegilor. Carari pe care toti cei ce se intalnesc se saluta de parca s-ar cunoaste de o viata. "Buna dimineata", spun cei ce coboara. "Buna dimineata", le raspund cei ce urca. Muntele are o civilizatie a lui. Oameni care ani in sir, intalnindu-se pe strada, nu stiu cum sa isi fereasca privirile, acum se uita ochi in ochi si isi spun, fara ezitari: "Buna ziua".

Nu mi-am propus sa scriu un ghid turistic, asa ca voi lasa deoparte orele de extaz dinaintea Patriarhului de piatra. Si voi reveni "cu picioarele pe pamant", la momentul in care El si Ea - cuplul ideal, poate avea orice statura, orice varsta, orice fel de preferinte, de pasiuni - cauta un loc unde sa poate sa puna stavila foamei ce-a navalit peste ei, ca o avalansa in miez de iarna. O cabana, pe coasta muntelui. Intra impreuna cu un grup de adolescenti, veseli, exuberanti, inocenti. Masa cea lunga e a lor, a celor inocenti. Ei doi se vor aseza la alta masa, unde fereastra deschide ochilor coama de armasar sur a muntelui. Privesc cu jind la cei multi. Ospatarul cere comanda. "Ciorba de burta", spune cineva. Si, ca intr-un castel de domino, vorba asta trece din gura in gura, pentru ca primul sa strige: "Douasprezece ciorbe de burta!". "Cu smantana?", intreaba ospatarul, prudent. Si iarasi jocul de domino se pune in miscare. "Douasprezece cani de smantana." Si douasprezece ardei iuti. Douasprezece fripturi. Tot atatea portii de cartofi prajiti. Douasprezece salate. Si... da, douasprezece cani de ceai. Sa puna sangele in miscare. Sunt foarte tineri si e inca devreme. Dar, fara indoiala, peste un ceas, ori doua, la masa aceea cineva va cere, in numele "celor multi" - altii, dar mereu aceeasi - vin fiert sau tuica fiarta.

Ei privesc in jur amuzati. Decorul e fascinant. Pare ca muntele a navalit in cabana aceasta, caci de pretutindeni te pandesc ochi de urs, de mistret, de caprioara, de jder. Vulturi si soimi planeaza deasupra. Dar nu e nimic infricosator aici. Toate animalele si pasarile sunt prietenoase si asta pentru ca sunt... trofee de vanatoare. Si atunci, consultand si meniul, desi tanjesc sa fie "numarati" la masa celor de alaturi, decid sa comande mancare de vanat - poate pentru a se contrapune acestei stranii "populatii" de animale impaiate.

Ei, si cum bunica m-a invatat ca "nu se cuvine sa te uiti in farfuria omului", eu zic sa-i lasam sa manance si sa intram mai bine in cuhnie, unde Dana Purcaru, bucatareasa, tocmai pregateste o friptura de cerb la tava. Imi deschid caietul de reporter si notez toate detaliile retetei. Sunt sigura ca sunteti curiosi. "Carnea - pulpa sau coasta - se tine la bait o saptamana. Pentru bait aveti nevoie de: otet, vin rosu, sare, piper, foi de dafin, boia dulce, boia iute. Se transeaza carnea, se baga la cuptor. Se face un sos mai gros din bulion, vin alb, sare, piper, cimbru, usturoi. Se pune peste carne si se mai lasa impreuna la cuptor. Se serveste cu cartofi natur, cu unt si patrunjel verde ori cu cartofi prajiti. Si, bineinteles, cu un pahar de vin rosu." Pofta buna!

ROMANII REDESCOPERA VANATUL

Chiar daca situatia vanatului in Romania nu e dintre cele mai "roze", romanii au inceput sa (re)descopere gustul deosebit al mezelurilor de vanat. Si daca inainte vreme numai restaurantele cu profil vanatoresc ori cabanele ocoalelor silvice te imbiau cu preparate din vanat, astazi gasesti in supermarket ceafa de urs, carnati de mistret sau pulpa de caprioara. . .