Not cool!

Cu riscul de a repeta frânturi de idei, dar având convingerea că nu voi plictisi, voi povesti o seară extremă, un show, o prezentare a unei colecţii unice în România semnată Adrian Oianu. Vibrantă - dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt!

Sculptorul în rochii, designerul care se încă­pă­ţânează cu atâta patimă să inoveze designul rochiei contemporane şi-a prezentat noua colecţie în Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti. "Not cool!" Colecţia se numeşte "Not cool!" pentru că hainele Oianu nu sunt cool, designul nu e cool, iar stilul nu înseamnă "trend" sau "cool"! Nimic din show nu a fost cool sau aproape că aş putea să spun că a fost un "cool" "not cool"! Noul cool (dacă vrem neapărat acest şablon) este să nu fii cool, ci să ai stil! De data asta, Oianu a prezentat rochii cu multe şi contradictorii conotaţii vizuale, un concept îndrăzneţ de mi­ni­malism şi (subtil) maximalism, continuând să inoveze texturile materialelor, dar şi croiurile sale dreptunghiu­lar şi de tip "sac" ale rochiei fluide, din mătase, care se mişcă pe corp ("not sexy", dar da, senzual!). Am sesizat, de data asta, o uşoară excentricitate faţă de alte colecţii (dată şi de accesorii), dar şi un fel de "teasing" inedit pentru Oianu. Parcă ar fi conceput rochiile şi apoi le-ar fi tăiat în jumătate, pe vertical sau orizontal, combinându-le, apoi, aleator, între ele.


CONTRAST
Asimetrii faţă/spate, feţe cu drapaje, modele geometrice, pliuri, toate combinate între ele sau, pe rând, cu alte feţe din materiale lăsate neutre sau prinse doar în câteva pense care să dea forma. Mâneci foarte elaborate, asimetrice şi ele, personalizate pe fiecare jumătate în parte. Culori tari combinate cu pasteluri subtile şi accente fine de culori neon - elemente contrastante destul de neobişnuite pentru Oianu, dar recognoscibile brand-ului Oianu. Rochiile lui, pornind din aceleaşi rădăcini etno ale iei româneşti au mereu, ca temă, fragilitatea şi feminitatea, accentuate de data aceasta printr-un fir de lână (alt element de inspiraţie etno) în culori neon, regăsit şi în make-up, coafură şi accesoriile de la gât ale modelelor care pă­reau personaje dintr-un joc al ielelor în versiune mo­dernă, defilând când naiv, când cu mişcări de vampă, cu paşi când săltaţi, când în "slow motion", când în "pa­u­se" sau "rewind". Nici nu ştiu cum să definesc mai bine stilul acestei colecţii. Mi-au plăcut bogăţia de teh­nici de lucru pe mătase (îmbinarea pliurilor orizontale şi verticale cu romburile şi stelele sau drapajele su­perbe) şi cromatica rece-caldă. Un stil romantic chic cu influenţe etno de lux. Un lux fără opu­lenţă, simplu, minimalist per total, "not cool" şi greu de purtat dacă nu ai personalitate. Tot spectacolul a fost o declaraţie de stil în sine, care nu are legătură cu "ce se mai poar­tă" sau cu ceea ce numim, la infinit, "cool". Cool nu sunt hainele, cool poţi să fii prin atitudine. Coafura a fost! Asta pot să spun! A fost un "cool" cu sensul de creativ. Asemenea firului de lână, părul modelelor a fost aranjat ca şi cum ar fi fost borangicul de pe fu­ioa­re, într-o aparentă dezordine minuţios concepută. Foarte sensibilă ideea, ca şi spectacolul în sine.  

PUTERNIC
Dincolo de designul autentic a fost un show peri­culos emoţional, cu valenţe psihologice şi drama­tice, resimţit de mine. Aş fi vrut să nu scriu eu această cro­nică temându-mă de subiectivitatea pe care n-am putut s-o stăpânesc nici în sală, nici acum, dar nu aş fi putut să nu semnez acest jurnal (încă unul) despre Adrian Oianu, singurul fashion designer complet la ora asta din România, în opinia mea.   

M-au impresionat publicul numeros pentru o prezentare privată şi volumul mare de piese prezentate (faţă de câte se fac într-o colecţie de sezon). Un spectacol cu multe conotaţii, invocate şi de soundtrack (melodiile trupei Black Keys, "Tighten up" şi "Too afraid to love you", adică apropiere/dorinţă şi depărtare/teamă). M-am întrebat de ce dualitate şi contraste (mai ales cunoscându-l pe Adrian), dar cred că a fost o exteriorizare a unor momente personale, o luptă câştigată, dată între dorinţe şi reprimări, forţă şi slăbiciune, tristeţe şi exaltare, autoizolare şi îndrăzneală, raţiune şi naivitate, fantezie şi realitate, dragoste şi indiferenţă. A fost un show al lui, al universului lui interior, exprimat prin opoziţii puternice, poate tocmai pentru a depăşi o fază şi a-şi restabili echilibrul, în final. Pe curând! (www.oanavasiloiu.com)