Trăim conectaţi la aparate

Cum am putea schimba vreodată mentalităţi în ţara asta, când de Paşte sau de sărbători nu mai există nici urmă de tradiţie, spiritualitate sau de bun-simţ? În fiecare an, totul degenerează tot mai mult.

Cum am putea resuscita o generaţie întreagă să simtă pulsul unei sărbători care înseamnă câteva zile de meditaţie, bunătate, rugăciune, comemorare a celor care nu mai sunt, împăcare, respect? Un simbolism demult uitat. Nu am putea! Suntem departe de valorile morale, ale credinţei, ale unei psihologii colective care să ne facă să fim mai buni şi mai drepţi. Şi nu mai avem conştiinţa de sine - nici ca popor şi rar individuală.

Pentru că totul se destramă, se rupe, se fragmentează. Nu mai avem nici bătrânii înţelepţi, nici ţăranii autentici, nici preoţii cu har - care să vină în urma noastră şi să ne adune cioburile degradării şi ale depravării în care ne lăfăim, fără să ne dăm seama că ne-au sfâşiat sufletul şi că trăim artificial, cu ajutorul aparatelor. Ce ironic! Vorba lui Puric, suntem un popor bolnav, infestat, nu mai trăim, ci încercăm să supravieţuim.

Mă obsedează şi, vorba unei prietene de-ale mele, îmi vine să strig: "suspendaţi-mi cetăţenia"! pentru că mi-e ruşine să spun că m-am născut în ţara bolnavă pe care o detest. Nu mai vreau să mă hrănesc, să citesc, să mă plimb, să respir şi să aud pe aparate! Nu mai vreau "blocada sufletească şi jertfa" - în care crede domnul Puric şi care ne-ar mântui, spune el. Vreau dreptate, nu sacrificiu! Vreau o viaţă decentă şi curată şi morală în ţara mea, între oamenii mei.

Dar tot la sacrificiu ajung, că altfel, aici, nu pot avea dreptatea asta! Trebuie s-o câştig. Şi cu ce preţ! E ca şi cum aş fi prizonieră în propria mea ţară, unde nu există războaie, doar o luptă eternă, şi unde trăim o moarte lentă şi dureroasă.

EXPERIENŢE
Tot Puric spunea: "Ţara asta nu are viitor"! Păi, şi atunci, ce mai facem aici, ne chinuim zece, douăzeci, o sută, o mie de oameni să ni-l facem? Eu mi-am pierdut încrederea că mai putem să ne vindecăm, dar măcar să ne imunizăm la inconştienţă şi iresponsabilitate. Să ne trezim din ipocrizie şi minciună! Nu are cine să ne ajute, nu putem decât singuri să ne ridicăm. Cred că şansele de supravieţuire le avem în funcţie de educaţie şi de stilul de viaţă.

Şi de părinţi! Cât de mult cred în părinţi! Cine are noroc de educaţie bună şi de părinţi neinfestaţi şi păstrători de tradiţii şi valori va putea găsi mai uşor calea de a ieşi din comă. Mă îndoiesc că suntem mulţi! Mi-e teamă că privilegiaţii au ales de mult calea exilului sau că nu am rămas destul de mulţi ca să reuşim să renunţăm la terapia intensivă. În noaptea de Înviere, am avut confirmarea neputinţei, m-am simţit ca într-un lagăr.

Am asistat la o slujbă preoţească falsă, făcută în grabă, am văzut şi auzit nişte preoţi care aproape că jeleau, citeau şi cântau (fals) fără nici un mesaj, fără trăire, fără să transmită ceva. Nu am auzit o predică, un discurs despre semnificaţia acestei sărbători. Nu am văzut oameni fericiţi, emoţionaţi, smeriţi, cu feţele luminate şi împăcate, ci doar oameni care au venit ca să îşi aprindă nişte lumânări şi să plece în grabă.

Nu am mai văzut bătrânii de altă dată, pe care îi respectam şi îi admiram. M-am cutremurat când am văzut, în schimb, copii de bani-gata şi "piţipoance" îmbrăcate uluitor de vulgar şi machiate într-un stil cum numai în România poţi vedea, arzând de nerăbdare să ajungă să-şi ocupe locurile la mese rezervate în cluburi. N-am înţeles de ce au mai venit la biserică, într-o oprire fără sens.

La polul opus, am văzut şi tineri fără posibilităţi şi fără prea multe opţiuni, pentru care Paştele a fost un prilej de a ieşi în mall, la un restaurant - probabil că asta se întâmplă doar de sărbători pentru ei. Mergând să văd un film pe care nu-l văzusem, am fost surprinsă să văd destul de multă lume în spaţiile în care se mănâncă, cea mai mare concentraţie fiind la McDonald's.

Nu ştiu dacă e datorită sărăciei sau a culturii lor. Oricum, e trist! Şi nu vreau să comentez despre asta. Dan Puric ar spune "Asta este realitatea degradantă în care trăim. Şi rezistăm!". L-am blamat şi nu i-am dat dreptate. Rezistăm pentru că ne complacem în situaţia asta şi o acceptăm resemnaţi şi idiotizaţi pe zi ce trece?! Pentru mine asta este cel mai revoltător şi este motivul pentru care nu vreau să rămân aici, să mă pierd între non-valori doar ca să fac faţă, să rezist ca să mă simt puternică, conform teoriei lui Puric.

Acum, după ce tot acumulez experienţe contradictorii felului meu de a vedea lumea, pot să spun că îi dau dreptate lui Puric. Înţelepciunea şi sensul de a ne fi născut aici: acela de a rezista şi de a ne conserva rădăcinile bune pentru a nu perpetua mizeria şi slăbiciunile acestui popor înţepenit pe patul de moarte. Da, aşa este, aparatele care îl mai ţin în viaţă suntem chiar noi! Avem datoria să rezistăm, să nu devenim proprii noştri criminali, să nu-l deconectăm ca să nu-l lăsăm să moară! Ce misiune iraţională!
Pe curând!