Viaţa trebuie să fie un spectacol de calitate!

În fiecare zi, o bătrânică înfăşurată în haine şi basmale aşază nişte sticle de plastic pline, de câte cinci litri de apă, încercând să contureze un loc de parcare pentru fiul ei. În fiecare zi, bătrânica aşază sticlele în stradă şi în jurul orei 5:00 iese şi îşi aşteaptă fiul taximetrist, care are patruzeci şi mai bine de ani.


În fiecare zi, bătrânica îmi zâmbeşte şi îmi spune că se roagă la Dumnezeu pentru mine, pentru că am luat două pisici sărmane de pe stradă şi le-am oferit un cămin la mine în showroom. Sunt singurele momente când zâmbeşte. În fiecare zi stă câte o oră în frig şi îşi aşteaptă fiul taximetrist de patruzeci şi cinci de ani şi tot ea cară sticlele ca să poată el parca maşina în stradă. Şi în fiecare zi îmi mulţumeşte. E dezolant! Şi totuşi... O scenă din spectacolul vieţii...


LIBERUL ARBITRU
Cred în lucrurile simple! Şi frumoase! Cred în dragostea de mamă. Cred în sacrificii. Nu cred în "copiii" de 45 de ani care mai acceptă sacrificiile mamelor. Cred în oamenii puternici care ştiu să-şi construiască o viaţă personală, astfel încât să nu ajungă să mai depindă de sacrificiile părinţilor. Cred în oamenii care îşi construiesc o carieră, pe forţe proprii. Şi mai cred în resursele sufleteşti care îi însoţesc în această luptă. Grea şi frumoasă. Am cunoscut un model de astfel de om, în viaţa reală. Este pe cât de incredibil, pe atât de real. Un om care mi-a devenit prieten din prima clipă. Şi eu sunt un "soldat" în lupta asta şi voi rămâne până la capăt. Dar nu sunt încă un model. Am cunoscut povestea lui plină de aventuri, o filosofie de viaţă extrem de curată şi sănătoasă, şi mi-am confirmat că există viaţa ca spectacol. Cred în spectacolul ăsta al vieţii în care fiecare avem un rol minunat. Nu cred în victime şi în delăsare. Nu cred decât în propria regie şi în modele! Asta mi se pare minunea spectacolului în care trăim. Acest prieten minunat îmi spunea într-o zi: "Avem o viaţă, ni s-a dat cadou". Aşa e! Dar ce facem cu el?!? Unii îl preţuiesc şi îl înnobilează, alţii îl pervertesc până la epuizare, unii îl desăvârşesc lăsându-l drept reper, alţii şi-l beau sau şi-l dau pe datorie la un joc de noroc al sorţii. Nu cred în Destin! Suntem ceea ce vrem să fim şi aşa cum vrem să fim.


DRAGOSTE
Am văzut spectacolul "Tectonica sentimentelor" de Eric-Emmanuel Schmitt, în care Ilinca Goia joacă perfect jocul dragostei avute şi pierdute, a orgoliului de a avea şi de a nu pierde, a speranţei de a trăi totul perfect! Mergeţi să-l vedeţi, este superb, o scenă a scenei vieţii atât de reală, în care sentimentele se schimbă şi se formează aproape revoltător de ilogic şi de nedrept, ca într-o mişcare tectonică ireversibilă a naturii. Deşi nu mai credeam, cred în Sentimente. Şi, cel mai mult, cred în Dragoste. Dragostea poate schimba totul într-o singură clipă. Nu cred, însă, în dragostea banală, falsă, prea puţin intensă, prea puţin trăită. Aceea nu este dragoste! Cred într-o singură dragoste. Aceea nobilă! Dragostea nu poate fi de mai multe ori şi nici nu poate fi superficială! Pentru că nu se mai numeşte aşa. Dragostea dintre doi oameni este singurul lucru adevărat în jurul căruia gravitează Viaţa. Cred în familia întemeiată din dragoste. Cred în copiii făcuţi din dragoste şi nu din sentimentul datoriei sau al inerenţei conjugale.

Mai cred şi în Timp! Până acum mi-era frică mereu de Timp. Acum cred în calitatea Timpului şi, mai ales, în Timpul de calitate! Să dăm calitate Timpului nostru, iată una dintre virtuţile contemporane în care cred! Să-l apreciem şi să-l trăim nu ca pe un simplu dat, ci ca pe un regal! Asta ne va face diferiţi - şi la sfârşit, pe scenă, să zâmbim! Şi atât! Pentru că a fost frumos. Şi a meritat! Pe curând!