Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Duminică, 26 ianuarie, de la ora 21:00, canalul History va transmite “Holocaustul ascuns”. Acest documentar de două ore este difuzat în ziua comemorării închiderii celui mai mare lagăr nazist, Auschwitz, în anul 1945. Documentarul dezvăluie în premieră dovezi ale uciderii în masă a evreilor ruşi şi polonezi, evenimente ce au precedat constituirea lagărelor europene de concentrare.
Holocaustul a reprezentat persecuţia sistematică şi omorârea a aproximativ 6 milioane de evrei din întreaga Europă, în timpul regimului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceste evenimente au fost, de obicei, relatate din perspectiva celor din vestul Europei, însă, acum, History dezvăluie povestea Holocaustului ce a avut loc pe Frontul de Est, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
În fosta URSS, numeroase filmări şi documente privind evenimentele din timpul Holocaustului au fost păstrate în seifuri. Recent, istoricul de film şi scriitorul Dr. Jeremy Hicks a primit acordul de a accesa Arhiva de Film de Stat Rusească, iar, în timpul cercetărilor, a găsit înregistrări nedifuzate până în prezent. Acest documentar special va prezenta singura filmare descoperită până acum a masacrului din 1941 de la Babi Yar, Kiev, unde naziştii au împuşcat 33.000 de evrei în două zile. Noi am stat de vorbă cu Dr. Jeremy Hicks...
■ A fost greu să obţineţi aprobarea pentru a intra în arhive?
■ În mod curios, nu. În era comunistă aceasta era o arhivă cu circuit închis şi până la finele anilor ’80 străinii nu aveau voie să intre aici. Ruşii sunt obsedaţi de arhive – arhivează totul (râde) – şi au arhivate atât versiuni oficiale ale unor evenimente cât şi versiuni neoficiale. Ca străin nu aveai voie acolo. Ulterior, însă, totul a devenit mai comercial. Au început să vândă accesul la astfel de filmări, oricui vroia să ajungă acolo. Pentru mine nu a fost aşadar greu să am acces acolo. Iniţial nu aveam de gând să fac un program pentru televiziune, era numai o documentare pentru cartea mea, iar acest fapt li s-a părut ciudat. Era ciudat (pentru ei) că vizionam fel de fel de filme şi nu cumpăram nimic. Ceva nu era în regulă cu minem (râde). Apoi, nu le era clar de ce căutam doar scenele în care evreii erau victimele. Ei nu vorbeau despre omorârea evreilor ci despre toate victimele nazismului – 27 de milioane de persoane – aici intrau soldaţii căzuţi la datorie, civilii care au murit de foame în timpul războiului, etc. Aşa că au avut de formulat comentarii pe marginea celor 500.000 de evrei ruşi ucişi de nazişti şi vedeau asta ca pe o intruziune şi manipulare a adevărului din partea vesticilor. Aşa că nu de multe ori m-au încurajat să caut în alte direcţii, interesante pentru ei. Numai că eu aveam experienţă într-un astfel de demers, cunoşteam multe dintre persoanele care lucrau acolo şi relaţia personală a contat foarte mult. Trebuie să ştiţi că în astfel de arhive lucrează de obicei femei mai în vârstă, aşa că accesul la informaţii m-a costat multe buchete de flori şi cutii de bomboane (râde).
■ Dar, spuneţi-mi, aceasta era o arhivă deschisă, pentru că îmi închipui că în continuare sunt arhive închise. Ale KGB-ului, ale armatei…
■ Desigur, există fel de fel de arhive secrete, dar nu cred că KGB-ul avea o arhivă de filme. Poţi vedea inclusiv arhiva Partidului dar îmi imaginez că nu este completă, şi că există cineva care îţi spune ce poţi vedea şi ce nu. La fel cum există şi o arhivă a Ministerului Apărării unde nu poţi intra decât dacă eşti cetăţean rus. Dar acestea erau arhive în care poţi vedea documente, nu filme, iar pe mine mă interesau acestea din urmă.
■ Îmi imaginez că era o clădire austeră, în stil arhitectonic stalinist, neprietenoasă…sau am văzut prea multe filme artistice…?
■ Nu, dacă vreţi vă pot trimite şi o fotografie (râde). Clădirea încă are pe frontispiciu stema Partidului şi din câte am înţeles a fost construită de prizonierii de război germani în anii ’40. Coridoarele sunt lungi, cenuşii, sunt păzite de gărzi cu arme Kalaşnikov, care te legitimează…aşa că nu cred că imaginaţia vă joacă feste. Asta pentru că toate arhivele sunt protejate de stat, care sunt responsabile pentru securitatea obiectivului. Pe de altă parte, după ce ajungi să îi cunoşti, devin prietenoşi….
■ Cât timp aţi petrecut în arhive?
■ Mult timp. Am început prin anii 2.000 când făceam nişte cercetări în legătură cu un alt proiect, apoi am revenit dinn 2004 în fiecare an, pentru documentarea cărţii. Am petrecut câteva sute de ore bune acolo...
■ Când aţi decis să mergeţi acolo, la început, aţi avut vreun indiciu despre ce veţi găsi?
■ Trebuie să recunosc că în acel moment căutam altceva când am început să găsesc astfel de lucruri. Apoi am început să sap, am fost şocat şi surprins de imaginile găsite. A fost oricum o surpriză de proporţii.
■ Ce aţi gândit când aţi văzut pentru prima dată imaginile?
■ Cred că primul gând a fost unul de revoltă. Sunt imagini greu de digerat. Şi sunt imagini greu de analizat “la rece”. În mod clar nu-ţi face nici o plăcere vizionarea lor şi este greu să nu te implici emoţional. De asemena mi s-a părut şocant faptul că cineva s-a gândit să înregistreze astfel de lucruri. Sunt imgini cu corpurile unor copii scoase din gropile comune, oameni morţi şi îngropaţi în diferite poziţii. A trebuit să mă opresc şi să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să-mi petrec câţiva ani cât ştiam că o să dureze uitându-mă la astfel de imagini…Am stat de vorbă cu mai mulţi istorici care au studiat Holocaustul şi mi-au confirmat că, oricât ai încerca să gândeşti analitic, să faci un caz şi să nu te laşi impresionat câteodată imaginile trec prin armura pe care ţi-ai creat-o.
■ Aţi găsit aceste imagini căutând, de fapt altceva. Vă consideraţi un om norocos?
■ Da, nu ştiu ce să spun. “Noroc” nu este tocmai cuvântul la care mă gândeam. În limba rusă noţiunile de “noroc” şi “fericire” sunt foarte apropiate…
■ Să reformulez. Credeţi că din acest moment arhivele filmate din Rusia vor deveni mai atractive pentru istoricii din Vest? De ce până acum nu s-a uitat nimeni acolo?
■ Mulţi istorici din vest au început să caute în arhivele de la Moscova, iar din 1991 acest lucru s-a întâmplat în mod sistematic. Cred că acest lucru va continua, pentru că mai sunt multe lucruri de descoperit. Eu am avut “norocul” să mă uit într-o direcţie în care alţii nu se uitau. Nimeni nu s-a gândit să se uite în arhivele de filme pentru că au presupus că este vorba numai şi numai de propagandă. Obişnuitele clişee. Sovieticii mint tot timpul, nimic din ce au păstrat nu pot să aibe o valoare pentru noi. Aşa că am avut “norocul” să mă caut ceva într-un loc mai puţin obişnuit. Mă flatez însă că am făcut ceva pentru că am avut curajul intelectual de a face ceva.
■ Când aţi văzut imaginile v-aţi gândit la un film?
■ Am fost conştient că volumul nu va fi suficient. O carte cu valoare academică este tipărită într-o 1.000 de exemplare. Un film, chiar difuzat pe un canal obscur, va fi văzut de mult mai multe persoane. Atunci când faci o cercetare vrei să comunici rezultatele cercetării şi celorlalţi. În carte am folosit 100 de imagini, este destul de mult pentru o carte, dar editorul a fost de acord cu mine şi am oferit cât mai multe imagini. Dar un film este alcătuit din imagini în mişcare, şi încă de la început mi-am imaginat că forma perfectă va fi una digitală.
■ Cum s-a născut filmul?
■ Am fost abordat de către un producător. Era interesat în tot felul de evenimente care nu mai fuseseră văzute – nu era neapărat interesat în noţiunea de Holocaust ci în imagini care nu mai fuseseră difuzate. Dacă nu mă înşel a făcut un film cu imagini inedite ale celor de la Beatles, se chema “Unseen Beatles” (râde). Mi-a propus să fac un film şi am zis de ce nu? A fost un drum lung, am găsit televiziunea care vroia să facă documentarul şi am început munca. A fost destul de dur, pentru că am făcut mult mai mult decât să fiu consultant sau interpret.
■ Aţi fost mai mult decât un consultant. A fost un moment în care aţi spus: “imaginile acestea sunt prea dure, haideţi să nu le includem în film”?
■ Nu, nu am făcut asta. Dar sunt imagini pe care le-am luat din arhivele ruseşti şi nu le-am pus în film. De exemplu, sunt imagini ale unuei autopsii făcute unei femei din lagărul de la Auschwitz. Imaginile sunt extrem de dure pentru că femeia era gravidă şi se vede fetusul care îi iese din pântec…Pentru mine este în regulă să difuzezi imagini şocante dacă poţi spune ceva despre ele. Dacă există informaţie nouă. Aşadar, nu îmi cer scuze pentru faptul că filmul este şocant. Să ne înţelegem: nu sunt un fan al filmelor horror. Sunt de acord cu acele imagini dacă înveţi ceva din ele şi pentru mine filmul are indubitabil o valoare educativă.
■ Ar trebui să există vreo limită de vârstă pentru difuzarea documentarului?
■ Am o fiică de 12 ani şi vrea să vadă filmul pentru că ştie că am participat la realizarea lui….
■ Este o decizie greu de luat, ca părinte…
■ Da, aşa e. Am vorbit cu ea despre cercetările mele. Cred că o să poată vedea filmul, în curând, pentru că sper să pot să îi explic despre ce este vorba…
Citește pe Antena3.ro
