Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnal de Litoral
Mi se-ntampla destul de des sa m-apuce obsesiile. Uite-acu, la mare, am patit-o pe-asta cu scrumierele. Am adica o nelamurire. Sa vedeti despre ce e vorba. Cand vine nenea chelneruâ sa-ti schimbe scrumiera plina ochi de mucuri de tigara, pliculete cu zahar si tot felul de alte mizerii, nu vine cu mana goala. Vine cu alta scrumiera, una curata ca lacrima si uda ca dracuâ. In nepriceperea mea, am crezut ca treaba-i simpla. O iei pe una si-o lasi p-ailalta. Daâ schema e de fapt mult mai complexa! Se pune aia curata deasupra aleia-mputite, se ridica amandoua in speranta ca n-o sa le-mprastii totusi pe mesenii tutungii si se-asaza pe tava, cu multa multa grija. Apoi se ia aia curata de deasupra si se readuce in pozitia initiala. Adica pe masa, unde ma gandesc ca trebuia s-o lase de la-nceput. Asta ar fi una. A doua e cu hartia igienica la buda din hotel. Pe care trebuie musai s-o-nghesui la gunoi, nu care cumva s-o arunci in toaleta, ca nu-i de ea acolo! P-asta n-o mai comentez, ca m-apuca damblaua. Si, in sfarsit, adresez o rugaminte fierbinte caselor de marcat de la terase: faceti-va rost de maruntis, ca lumea mai asteapta si restul de la bancnote de-alea mari!
Vedete de la mare
La Restaurantul Hanul din Satul de Vacanta, Florin Petrescu, alias Axinte de la Vacanta Mare, a avut parte de o surpriza pe masura personajului pe care il interpreteaza. Un grup de rromi, venit cu un urs in lesa pentru a castiga bani de pe urma distractiei copiilor, s-a infiintat la poarta Hanului. Cand Axinte a vrut sa intre in restaurant, cativa rromi au tabarat pe el: "Sa moara mama, da-ne si noua un autograf, o farfurie de mancare si ursul e al tau". Jenat, dar si amuzat de situatie, Florin Petrescu le-a dat 500.000 de lei, dupa care a pus paznicii sa-i indeparteze pentru a nu bloca intrarea.
Patru intrebari pentru Betty Stroe
Cantareata de etno care se fereste de meduze
In 1999 am fost la Marea Moarta cu grupul Allegretto. Dornica de balaceala, ma zbenguiam cu prietenele mele in apa. Mi-a intrat o picatura de apa in ochi, iar 30 de minute am vazut doar in ceata. Desigur, i-am alarmat pe toti. Atunci chiar m-am speriat, desi nu se intamplase mare lucru. La scurt timp am intrat din nou in apa si m-am ranit la picior. Nu am mai spus nimanui. Am indurat in tacere.
Meduzele ma calca pe bataturi (la figurat, bineinteles). Sunt interesante la vedere, unele chiar colorate, dar nu as putea sa inot printre ele. La un moment dat mi-am facut curaj si am luat o meduza in mana, insa am aruncat-o imediat pentru ca tesutul ei gelatinos era tare neplacut la atingere. Am inteles ca unele chiar pisca si ma feresc de ele. Cand intru in mare, chiar sunt putin stresata...
Intentionat nu, pentru ca nu am ajuns inca sa-mi potolesc setea cu apa din mare si nici nu mi-ar tine de sete. Insa atunci cand am invatat sa inot, si anume in urma cu vreo sase ani, am inghitit apa cat sa-mi ajunga pentru o saptamana. Glumesc, evident. Dar daca stau bine sa ma gandesc, cred ca nu exista cineva care sa nu fi inghitit macar o gura de apa din mare, la un moment dat.
As continua sa fac plaja fara sa ma sinchisesc. Motivele ar fi mai multe: primul, pentru ca este casatorit. Motivul numarul doi: desi este frumos, nu este genul meu de barbat. Iar al treilea este acela ca, oricum, nu mi se pare normal sa reactionez eu in vreun fel. El ar fi acela care ar trebui sa faca primul pas, nu? (Roxana I. Ancuta)
