Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acordeonul i-a oferit o viaţă frumoasă. Dacă-l asculţi cum vorbeşte despre el, ai zice că merită un monument instrumentul ăsta. Din â77 incoace, omul ţine steagul sus intre acordeonişti. Nu are nevoie să lupte să-şi facă o imagine. De Ionică Minune a auzit prea multă lume, ca să mai aibă nevoie de reclamă.
Acordeonul i-a oferit o viaţă frumoasă. Dacă-l asculţi cum vorbeşte despre el, ai zice că merită un monument instrumentul ăsta. Din â77 incoace, omul ţine steagul sus intre acordeonişti. Nu are nevoie să lupte să-şi facă o imagine. De Ionică Minune a auzit prea multă lume, ca să mai aibă nevoie de reclamă.
Zice că a avut noroc de acordeoane bune. In toată viaţa de muzicant, nu a schimbat decăt patru instrumente. Le-a nimerit bune şi le-a rodat cum trebuie. Nu şi-ar da acordeonul lui "cald" pe nici un altul. Vrea totuşi să-l ducă in Italia şi să-i facă la comandă o copie, pe care să-i fie inscripţionat numele de scenă: Ionică Minune.
Jurnalul Naţional: Numele Ionică Minune e deja o legendă. Mă aşteptam să fiţi mai bătrăn...
Ionică Minune: N-am decăt 49 de ani, dar am fost bătrăn dintotdeauna. Chiar foarte tănăr, eram mult mai maturizat decăt vărsta mea. M-a forţat viaţa. La 17-18 ani deja nu mai aveam treabă cu nimeni dintre muzicanţi. Am fost şi sunt un acordeonist foarte bun.
Citește pe Antena3.ro
Jurnalul Naţional: Cănd aţi luat acordeonul in braţe?
Ionică Minune: In 1959 m-am născut şi in â63, la 4 ani, am pus măna pe acordeon şi am căntat direct, fără să mă fi invăţat cineva. Un tango! Era cumva de aşteptat să urmez tradiţia familiei, in care aproape toţi işi căştigau păinea din muzică. La mine a fost şi o chestie "de Sus", dacă pot să spun aşa. Mi-a curs muzica din degete.
Visa să devină poliţist
Jurnalul Naţional: Prima căntare pe bani?
Ionică Minune: A fost o obligaţie mare, pentru că tata era bolnav. Economiile familiei se consumaseră şi am fost nevoit să mă duc in locul tatălui, care era internat in spital. Eu imi doream altceva, să lucrez la Poliţie. Imi plăceau serialele cu detectivi de la tv şi aş fi vrut să trăiesc şi eu ca in filme. Luasem treapta I la liceu cu 10, dar in timpul ăla a murit tata. Nu m-a mai interesat şcoala şi m-am apucat să cănt serios. A intervenit şi insurătoarea, la 17 ani şi jumătate, şi m-am stabilit la Bucureşti.
Jurnalul Naţional: Aţi prins deci şi faimoasa bursă a lăutarilor de la Izvor...
Ionică Minune: Sigur! Au fost mai multe burse, dar cea mai tare era la Izvor. A fost printre cele mai frumoase timpuri ale mele. Abia aşteptam să treacă ziua de luni, să se facă marţi, ca să merg la Izvor. Ne intălneam toţi muzicanţii şi povesteam, beam o bere, ne arvuneau oamenii pentru alte petreceri. Acum bursa e pe telefonul mobil.
Jurnalul Naţional: Dar cu contract in Bucureşti aţi căntat?
Ionică Minune: Cel mai mare local unde am căntat a fost la Intercontinental, cu Gică Urziceanu şi cu toţi ai lui. Nu că nu-mi plăcea, dar el era vedeta, iar eu eram un fel de acordeonist de atracţie. In largul meu m-am simţit la Restaurantul Hora, lăngă Circul de Stat. Acolo am căntat patru ani cu băiatul lui Toni Iordache, cu Cornel Gutui, cu Catanga. Programul era pănă la maximum 22:30. Lumea venea de pe la 3:00 după-amiază să ocupe loc. Eu, cu acordeonul, căştigam mai bine decăt cei cu vocea. Poate căştigam intr-o seară de căntat căt un director de fabrică intr-o lună. După program mergeam la restaurant, măncam şi beam după pofta inimii şi luam şi acasă, să continue petrecerea pănă dimineaţă. Tot ce era mai bun luam pentru familie, pentru copiii mei. Aunci nu aveam carnet de şofer, mergeam cu taxiul. Se băteau taximetriştii să vină la comandă la mine, le dădeam bacşiş gras.
Jurnalul Naţional: Prima ieşire in străinătate?
Ionică Minune: Din â79 am plecat afară. Cănd am venit in Bucureşti, Toni Iordache a pus măna pe mine, să cănt cu el. Cănd l-am auzit ce face cu ţambalul, am innebunit! N-o să se mai nască unul ca el. El mi-a zis să-mi fac paşaport, să plec cu el in Japonia. Am stat patru luni acolo. De atunci nu mi-am mai luat haine romăneşti. Din Japonia am adus patru tone de bagaje, din care 2,5 tone de imbrăcăminte şi incălţăminte numai pentru mine.
Jurnalul Naţional: Am auzit că aveţi o garderobă impresionantă!
Ionică Minune: Adevărul e că mi-a plăcut să mă imbrac bine. Am peste 300 de costume, mai multe sute de cămăşi, toate de la Boss, Versace, Pierre Cardin, Yves Saint Laurent. Incălţămintea e in special Scarpi şi Moreschi, italienească. Am şi pantofi de ocazie, de piele de şarpe, de crocodil... La astea asortez ceasuri de marcă, parfumuri bune, brichete deosebite. Am şi multe brăţări, lanţuri, inele, dar să fii elegant nu inseamnă să le porţi pe toate odată, cum fac unii. Acum stau intr-un apartament destul de micuţ, dar anul ăsta sper să-mi fac casă. O să amenajez o cameră mare doar pentru garderobă. Deocamdată ţin multe haine, impachetate, pe la copii, pe la fraţi. Am multe costume nefolosite... ce să fac, dacă imi place să le cumpăr?
Jurnalul Naţional: V-a impiedicat regimul să plecaţi din ţară?
Ionică Minune: N-am avut probleme cu vizele, cu Securitatea. Toată lumea am vizitat-o cu munca mea. De căte ori nu mi s-a propus să rămăn in străinătate, m-au imbiat cu bani, cu casă! N-am vrut. Eu mor de ţara mea, aici e caimacul meu!
A schimbat 11 paşapoarte
Jurnalul Naţional: Şi totuşi aţi stat o vreme bună la Paris...
Ionică Minune: Vreo 12-13 ani... ca pe ghimpi! Bine a fost că din Franţa am avut conexiuni in ţări in care poate n-aş fi ajuns altfel, cum e Malayesia, de exemplu. Mi-am luat şi cetăţenia franceză intre timp, acum am dublă cetăţenie. M-au respectat mult francezii, mi-au dat şi casă. Am avut public select: Lionel Jospin, Jacques Chirac, Zidane. Youri Djorkaeff mi-e prieten.
Jurnalul Naţional: Cu atătea călătorii, trebuie să fi schimbat căteva paşapoarte...
Ionică Minune: (răde) De vreo 11 mi-aduc eu aminte. Se poate să fi terminat mai multe.
Jurnalul Naţional: Ce v-a mai rămas de făcut?
Ionică Minune: Am visuri mari. Vreau să infiinţez o şcoală de acordeon, pentru că e un instrument care merită mai multă atenţie. Incerc să-mi adun tot trecutul muzical, pentru marea formaţie pe care o construiesc: Orchestra Naţională a Ţiganilor. Nu-mi propun să-l concurez pe Gheorghe Zamfir, ci doar să dau o dimensiune nouă lăutăriei şi folclorului. Cred in Dumnezeu şi cred că El mă va ajuta!
Privilegiat
Adrian Copiluâ Minune a recunoscut că şi-a luat numele după Ionică Minune, cel supranumit "regele acordeoniştilor" din Romănia. "A luat bine de tot nişte apucături de-ale mele, nişte obiceiuri sobre. M-a luat de model", spune Ionică. Adevăratul Minune s-a născut la Costeşti, in judeţul Buzău. In comuna natală a avut "privilegiul" de a fi ţinut in braţe de Ceauşescu, aflat la Costeşti intr-una din faimoasele sale vizite in teritoriu. La 4 ani, Ionică era cel mai tănăr instrumentist din orchestra locală.
Identitate
In buletin, pe Ionică Minune il cheamă Ene Gheorghe. "Cel care trebuia să-mi fie naş nu a venit in ziua stabilită să mă boteze. Tata l-a intrebat pe preot ce-i de făcut. Atunci părintele s-a oferit să mă boteze el, dar nu Gheorghe, ci Ionică, după băiatul lui. In cazan m-a botezat Ionică, dar certificatul de naştere fusese scos cu prenumele Gheorghe. «Minune» mi se zice datorită lui Toni Iordache. A rămas uimit de cum căntam şi mă prezenta mereu «La acordeon, Ionică Minune!»", povesteşte instrumentistul.
dana.cobuz@jurnalul.ro
