“Nu eram socotiţi muzicanţi, ci bişniţari”

A intrat la Conservator cu şpagă, dar cântă excepţional la saxofon. Cu paşaportul doldora de vize, “bişniţarul” Marin Petrache Pechea a cerut azil politic în Danemarca în 1986. În România a fost condamnat, în absenţă, la şapte ani de închisoare.

LA NEVOIE... - Pechea a dat concerte în lagărele din Danemarca şi Suedia

A intrat la Conservator cu şpagă, dar cântă excepţional la saxofon. Cu paşaportul doldora de vize, “bişniţarul” Marin Petrache Pechea a cerut azil politic în Danemarca în 1986. În România a fost condamnat, în absenţă, la şapte ani de închisoare.

Nimeni nu a avut curiozitatea să arunce o privire dincolo de numele Marin Petrache Pechea. Lumea îl ştie ca saxofonist, şef de formaţie, compozitor, patron de restaurant. Ce se ascunde în spatele acestor atribute poate fi un interesant sche­let de roman: o viaţă-aventură sau o aventură de-o viaţă.

• Jurnalul Naţional: Se ştiu atât de puţine lucruri des­pre Pechea. Cine sunteţi dum­neavoastră, domnule?

Marin Petrache Pechea: O combinaţie de gene luate de la o mamă evreică şi un tată ţigan ungur. Pă­rinţii mei, deportaţi în Transnistria, au revenit în România după “marea eliberare” a fraţilor sovietici. Mama era însărcinată cu mine şi tata a spus că o să-mi dea numele primului sat în care se va opri şatra. S-au oprit în judeţul Galaţi, la Pechea. Aşa se face că mă cheamă Pechea. Dar în buletin mă cheamă Marin Petrache. Când aveam vreo lună, părinţii au venit în Capitală. Se cheamă deci că sunt bucureştean.

Citește pe Antena3.ro

Cel puțin patru turiști străini au murit după o otrăvire în masă, în Asia. Ultimul deces confirmat este al unei tinere de 19 ani

• Aveţi antecedente muzicale în familie?

Nu, n-am pe nimeni muzicant în familie. Tata era bijutier şi asta ar fi vrut să fiu şi eu. Cum îmi prindea vreun instrument îl spărgea. Mama se ducea a doua zi şi-mi lua altul. Mie mi-a plăcut să fiu muzicant şi asta am ajuns. Am făcut şcoala de muzi­că, apoi Conservatorul.

• Aţi intrat din prima la Conservator?

Atunci era mai uşor de intrat. Te duceai cu un cartuş de Kent, cu două sticle de whisky şi trei spray-uri şi intrai.

• Aşa aţi făcut dumnea­voastră?

Aşa am intrat şi aşa l-am şi terminat. Am făcut clarinet, dar mi-a plăcut saxofonul.

Un an în lagăr

• Ştiu că umblaţi mult cu formaţia prin lume...

Eram singura orchestră cu paşa­poarte permanente. A fost posibil în primul rând datorită calităţii muzicii noastre, pe care am cântat-o peste tot în lume. La un moment dat, când am fugit în Danemarca, în ’86, nu am fost crezuţi când am cerut azil politic. Paşapoartele noastre erau pline de vize care demonstrau că regimul comunist nu ne împiedica să ieşim din România.

• Păi de ce aţi fugit?

Nu mai eram socotiţi muzicanţi, ci bişniţari. Ne întorceam din străi­nă­tate cu lucruri pe care le vindeam în ţară ca să avem din ce trăi. În Ro­mâ­nia nu eram plătiţi prea bine. Ne puteam întoarce şi cu bani, dar ne luau impozit 60%. Odată am venit cu trei aparate video. Atunci, un video costa cât o Dacia. M-au chemat la Rahova într-o vineri şi norocul meu a fost că nu m-au putut aresta în ziua aia, eu fiind membru de partid. Duminică ne-am uşchit cu toţii în Danemarca.

• Unde aţi cerut azil po­li­tic...

Exact. Dar nu ne-a crezut ni­meni, cum v-am spus. Eram singura formaţie de români la care, dacă te uitai în paşapoarte, mai aveai un pic şi cădeai de pe glob. Am stat în la­găr un an. M-am dus la Crucea Roşie şi am spus că noi suntem muzicanţi şi, dacă nu exer­săm, uităm să cân­tăm. Crucea Roşie ne-a cumpărat in­strumente şi mergeam din lagăr în la­găr, în Danemarca şi Suedia, să dăm concerte.

• În ţară ce s-a întâmplat în acest timp?

Presiune asupra familiilor noastre. Iar pe noi ne-au judecat în ab­senţă. Cei din formaţie au primit câte cinci ani, iar eu, fiind şef de or­chestră, am fost con­damnat şapte ani. Trădători de patrie... Şi aşa am făcut tot felul de munci, de la spălat vase în cârciumi până la om de serviciu în benzinării ca să tri­mit bani la familie. Aveam doi copii acasă... Mama nu mai era în viaţă când am fugit, tata a trăit să mă vadă înapoi în ţară. El a murit în ’96. Din şoc am făcut diabet pe fond nervos.

Premierul, “La Pechea”

• Când v-aţi întors în ţară?

În ’91. La îndemnul lui Titus Mun­teanu şi al Alexandrei Cepraga am participat la Festivalul “Bu­cu­reşti ’91”. Am adus o americancă, Greta Pope, pe care am făcut-o din fo­­tomodel cântăreaţă, şi am luat toa­te premiile posibile. De atunci nu am mai scris piese pentru concursuri.

• Cum merge combinaţia gas­tronomie-muzică?

Foarte bine. Am deschis acum ceva vreme un restaurant cu speci­fic mexican, împreună cu un asociat, dar am vrut să fiu sin­gur şi am făcut “La Pechea”, care este o afa­cere de familie. Fiul meu, Ro­­­berto, este şef de sală, una din su­rorile mele este bucătăreasă. Mi-au trecut pragul multe personalităţi, de la cântăreţi până la premierul Tă­riceanu.

• Ce alte afaceri mai aveţi?

O casă de producţie de discuri şi patru formaţii pe care le conduc: Cromatic Band (şase instru­men­tişti), Cromatic Big Band (26 de instrumentişti), Trio Petrică Andrei şi Rai Banda Mahala, mai cu­nos­cuţi în străi­nătate decât în Ro­mâ­nia.

• Ce tarif percepeţi cu Cromatic Band?

Negociabil. De principiu, 3.000 de euro ora de cântat.

• Sunteţi mulţumit unde aţi ajuns?

Sunt un tip modest, care se mul­ţumeşte cu ce are. Niciodată nu m-am întins mai mult decât mi-a fost pla­puma, nu mi-am făcut planuri şi n-am visat cu ochii deschişi. Încă n-am cunsocut apogeul vieţii. Toată viaţa înveţi şi, când eşti în faţa mor­ţii, îţi dai seama că nu ştii nimic.