Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o vreme în care artiştii născocesc spectacole care mai de care mai extravagante pentru a atrage oamenii să cumpere un bilet, e greu de imaginat că o simplă voce, fără microfoane, amplificatoare, sintetizatoare sau oricare altă născocire tehnologică reuşea să atragă, seară de seară, mii de oameni. Şi totuşi, asta reuşeau să facă marii rapsozi ai vremurilor interbelice: să ofere o experienţă de neuitat doar prin frumuseţea versurilor şi dulceţea glasului.
Vocea de tenor a lui Zavaidoc parcă îţi dezvăluie Bucureştiul de altă dată, cu dame cochete şi domni la patru ace, cu poveşti de amor fiebinţi şi inimi frânte. Lumea se înghesuia să-l asculte, umplând saloanele până la refuz. Păsările o luau la goană când rapsodul glăsuia cu o patimă ieşită din comun, aşa cum nimeni nu o mai făcea, aducând parcă la viaţă melodii de tot felul, în care chiuitul bine plasat, pe ici, pe colo, reuşea să redea sentimente pe care simplul vers parcă nu putea să le ilustreze.
Cine-l aude cântând pe Zavai¬doc nu-i va uita vreodată vocea.
Născut într-o familie de lăutari, la Piteşti, Marin Teodorescu – pe umele lui adevărat - este învăţat încă de foarte mic să cânte din voce de către tatăl său, Tănase Teodorescu. Fratele lui mai mare, Vasile, învăţase deja arta viorii iar mama lui, Constandina, cânta şi ea la vioară şi la ţambal. Părea că în curând familia Teodorescu o să ia cu aval scena lăutărească, dar pe când Marinică avea vreo 14-15 ani, tatăl său a plecat în lumea celor drepţi. Şi deşi cel mai mic băiat al familiei, el este cel care, datorită vocii sale deja devenită deja cunoscută, îşi duce familia în spate. Alături de fratele său mai mare Vasile, la vioară, Marin face senzaţie la nunţi şi la botezuri.
La 3 octombrie 1916 însă, Zavaidoc este luat în armată. Doi ani mai târziu, în 1918, acesta s-a înregimentat ca voluntar în primul război mondial, pentru a-i fi aproape fratelui Vasile şi a fost înrolat la Piteşti la Regimentul 44 Infanterie. L-a avut comandant pe Traian Moşoiu, care iubea cântecele bătrâneşti iar când Marin i-a cântat cu foc, aşa cum numai el ştia, un cântec de suflet, comandantul i-a spus pe loc Zavaidoc, nume ce provine de la străvechiul zavaidoacă, ce poartă semnificaţia de năbădăioasă, la fel ca muzica lui. I s-a încredinţat apoi misiunea de a domoli durerea răniţilor pe linia frontului din Moldova în echipa condusă de George Enescu, din care făceau parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora şi Maria Ventura. Cu toţii mergeu prin spitalele pline de răniţi ai războiului, dând spectacole artistice, iar o zi pe săptămână le cântau soldaţilor din tranşee.
După încheierea primului război mondial, Zavaidoc se întoarce tot la muzică, alături de fratele său Vasile la vioară şi de sora lui mai mică Zoia la acordeon. Mai târziu aveau să se alăture tarafului “Fraţilor Zavaidoc” şi alţi membri ai familiei, alături de care făcea cap de afiş în saloanele restaurantelor vestite ale vremii din Iaşi, Arad, Timişoara, Piteşti, Târgovişe şi multe altele. A stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, când a însoţit delegaţia României. În ciuda faimei sale, Zavaidoc alege să se stabilească, împreună cu familia, la Bucureşti, unde localurile se întrec în a-l avea ca solist.
Dumidru Mihăilescu Toscani, tenor al Operei Române, insistă chiar să îl aducă pe scenă, dar Zavaidoc nu poate renunţa la meseria de lăutar moştenită de la tatăl său. “Zăpăcise” întreg Bucureştiul cu vocea sa strălucită. Cânta cu pasiune, la sentiment, ţintuindu-i pe clienţii localurilor pe scaune o noapte întreagă. Femeile erau înnebunite după el şi se înghesuiau să-l asculte în cârciumi precum Vişoiu, Kiseleff, Carpaţi, La cotitură, La Mariţa Borţoasa, Calul Bălan, Unic, Cireşica. Iar casele de discuri adaugă şi ele la faima lui Zavaidoc, imprimându-i cântecele pline de ardoare pe discuri de patefon, lăsându-le întru nemurire.
Spre sfârşitul vieţii însă, povestea de succes se transformă într-o tragedie. După ce, în 1940, fratele şi colegul său, Vasile, moare, Zavaidoc, răpus de tristeţe, continuă să zică din glas împreună cu taraful de 20 de oameni pe care îl formase de-a lungul anilor. În 1943, el ajunge din nou să cânte celor de pe front, când primeşte ordin de concentrare la Târgovişte. Zilele şi le petrece în unitate iar nopţile prin cârciumi, unde cânta cu durere povestea soldaţilor de pe front. Are chiar şi o poveste de dragoste cu o tânără de 17 ani, dar este mutat la Tighina, să aline durerea soldaţilor din Basarabia.
În 1944, banca la care avea depusă întreaga sa avere câştigată de pe urma vocii sale dă faliment, iar casa sa şi a surorii sale Zoia sunt distruse în bombardamente. Sora sa moare, lăsându-i în grijă cei cinci copii ai ei, pe lângă ceii trei ai artistului. Astfel, Zavaidoc se vede din nou în ipostaza de a a avea grijă de familia sa, la fel ca în tinereţe, dar vremurile sunt diferite, şi nici glasul lui nu mai are puterea de altădată. Cade la pat la sfârşitul anului 1944 şi moare în ianuarie 1945. Cel puţin cu trupul.
Cu sufletul, rapsodul care a redat prin glas sufletul poporului român n-a murit. El trăieşte prin cântecele sale. Iar glasul său răzbate peste generaţii.
Citește pe Antena3.ro
