Deportarile in Transnistria

Dreptul la memorie

Principiile istoriografiei comuniste au continut si imperativul selectiei si interpretarii faptelor, astfel incat studiul istoriei sa contribuie la solidaritatea "oamenilor muncii", indiferent de etnia acestora. Ca si alte evenimente si realitati, "legislatia romanizarii", tratamentul aplicat "suboamenilor" evrei si rromi in numele ei in timpul dictaturii lui Antonescu au fost, daca nu scapate din cronica istoriei, trecute in seama "ocupantului nazist". Orbiti de puterea avuta in timpul regimului comunist asupra mintilor celorlalti, inca si-n zilele noastre istorici si politicieni se-mpotrivesc adevarului. Sub pretextul si pavaza "patriotismului" se neaga astfel insusi dreptul la memorie al supravietuitorilor unor tragice momente.

Intre memoria individuala si memoria colectiva sunt insa relatii tipice. Tot, astfel, cum tulburarile si dezechilibrele psihice individuale sunt relationate cu anumite disfunctionalitati si anomalii ale omului cu propriile amintiri, normalizarea vietii sociale este legata de acceptarea adevarului istoric asupra trecutului colectiv. Includerea in manualele de istorie scolara a unor evenimente dramatice pentru colectivitatile care le-au suportat si rusinoase pentru comunitatea nationala precum deportarile in Transnistria au semnificatia normalizarii studiului istoriei. Imblanzita astfel, prin evocare colectiva, amintirea faptului dureros devine exemplu de viata. Amintire exemplara, de care urmasii se pot servi impiedicand repetarea raului din trecut.