Ion Creanga, precursorul

Sunt carti ce iti plac de la prima citire si de care ramai atasat mult timp. Tot asa exista oameni care iti plac de la prima intalnire. Este si cazul lui Ion Bogdan Lefter, poet, critic si istoric literar, profesor de Literatura la Universitatea Bucuresti, cu care am discutat pe marginea buruienoasei "Povestea povestilor" a lui Ion Creanga.

Aceasta "Povestea povestilor" a lui Creanga, spune Ion Bogdan Lefter (foto) este cel mai important, cel mai vechi si mai prestigios text al firavei traditii de literatura erotica romaneasca. Se pot gasi expresii, aluzii, scene amoroase, mai mult sau mai putin decoltate, si in scrieri mai vechi sau in folclor, uneori de inspiratie direct "realista", "neaosa", alteori ca ecouri dinspre literatura europeana de gen (antica sau medievala). Micile exemple de acest fel n-au putut - totusi - sa constituie o traditie autohtona, o filiera a acestui limbaj literar decat dupa Creanga. Si nici el n-a fost, la acest capitol, deschizatorul unui mare "drum" in proza romaneasca: pudorile mediului nostru cultural perpetuandu-se, "drumul" cu pricina a ramas ingust. Creanga insusi l-a numit doar in gluma "ulita mare", nu pentru ca era pe-acolo inghesuiala de autori si de texte, ci pentru ca presupunea o atitudine "sloboda", neincorsetata de rigori si prejudecati, spre deosebire de literatura si anecdotele de pe "ulita mica", obligatoriu cu perdea. Interesant si semnificativ, nu vorbea despre asemenea lucruri cu colegii lui de la Junimea, nu in cenaclu, nu pe scena asa-zicand "oficiala" a literaturii, nu la suprafata, ci in underground-ul de la Bolta Rece, la crasma, acolo unde societatea se retragea dupa ce rezolvase partea serioasa, sedintele de lecturi si comentarii din casa lui Pogor. Mai profitau cateodata de absentele lui Maiorescu si-l imboldeau si acolo pe Creanga sa mearga pe "ulita mare", insa tot la Bolta Rece se serveau cele mai multe asemenea "blastamatii". Comesenii, veseli nevoie mare, se distrau copios cu vorbele "buruienoase" (cum li se mai spunea), in timp ce inchinau pahare cu vin. La spatiu si preocupari "alternative" - literatura "alternativa"!

TATONARE. Au mai existat la noi, pana in 1900, dar mai ales in prima jumatate a secolului al XX-lea, mai degraba tentative de a tatona acest teritoriu, care nu este doar unul tematic, ci si unul de limbaj. Distinctia e importanta, pentru ca ne ajuta sa ne explicam precaritatea traditiei locale in materie de erotism si de pornografie in termeni specifici, legati de limba romana si de limbajul nostru literar. Nu atat pudoarea fata de situatia amoroasa, cat cea starnita de numirea ei a blocat multa vreme, pana astazi, constituirea unei traditii mai consistente a genului la noi. Altfel spus, acest nivel expresiv n-a fost asimilat de limbajul poeziei si prozei romanesti, n-a fost recunoscut ca un cod lingvistic si stilistic, ca strat textual din care sa se poata construi estetic. Alte categorii percepute multa vreme drept "neliterare" au fost treptat recuperate - de pilda, limbajul mizeriei, cu stiutele cruditati folosite de Arghezi in "Flori de mucigai" si nu numai. Exemplele se pot usor inmulti. In ceea ce priveste - insa - lexicul sexual si erotic, el a ramas in perceptia publica marcat ca vulgar. In consecinta, barierele pudorii continua sa fie lasate.

PUDIBONDERIE. Pe acest traseu de evolutie - de fapt, de stagnare! - a jucat un rol important si regimul comunist, care a impus la randul sau standarde severe de pudibonderie, interzicand limbajul respectiv pe scena publica. Motiv pentru care, timp de peste patru decenii, progrese si "recuperari" nu s-au putut face. Revenind la Creanga, la "Povestea povestilor", la "Povestea lui Ionica cel prost", la anumite pasaje din "Mos Nechifor Cotcariul" sau din alte povesti si povestiri, inclusiv din "Amintirile din copilarie", e esential de spus ca ele - textele humulesteanului - sunt curajoase in sens literar, nu ca gesturi provocatoare, ca "fluieraturi in biserica": "buruienoase" fiind, ele se plaseaza la un nivel estetic foarte inalt; sfidatoare, ele intra in teritoriul interzis pentru a face acolo mare literatura. In ceea ce ma priveste, am avansat candva opinia, scriind despre "Povestea povestilor", ca ar putea-o interpreta chiar ca parabola a povestirii, a povestii absolute: Creanga, autorul de istorii si istorioare, a oferit aici un fel de "model" de naratiune, si anume, unul - cum altfel, in cazul sau?! - in raspar, parodic. Parabolele cu semnificatii generale sunt de obicei proiectate pozitiv, cu semnificatii grave, impunatoare; or, un spirit "coroziv", ironic, parodic cum era Creanga a gasit de cuviinta sa dea cu tifla si atunci cand a compus nu o poveste oarecare, ci "Povestea povestilor", "cea mai cea" de pe lume. Ei bine, rezultatul e in raspar, e bascalios, e un scandal! Mai mult decat atat, pana si Divinitatea e prinsa in joc, in "blastamatia" din text. N-o fi sovait Creanga prea mult: sa tragi cu pusca dupa vrabiile de pe turla bisericii, in realitate, si sa-i implici apoi pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru, in fictiune, in teribila recolta de madulare barbatesti crescute pe ogor, ca stiuletii de porumb, e cam acelasi lucru, ca tip de atitudine.

ACCEPTARE. Din punctul de vedere al cititorului de ieri sau de azi, sigur ca e - inca o data - o problema de cod: il accepti sau nu-l accepti. Daca educatia si conceptele culturale cu care operam intuitiv ne spun ca anumite forme de arta nu sunt tolerabile, ca anumite limbaje sunt prea "neartistice", atunci respingem produsele culturale care le folosesc. Exista cetateni foarte onorabili care, in anul 2005, nu accepta pictura abstracta. Exista mame si tati de familii linistite care nu inteleg muzica atonala si alte forme de sonoritate creativa, care le par strictamente bizare. Exista cititori si cititoare care vor refuza in continuare limbajele erotice sau de alt fel, considerandu-le vulgare. Nu trebuie sa uitam ca e vorba despre limbaje literare, deci de coduri. Criteriile de evaluare a picturii abstracte, a muzicii atonale sau a literaturii erotice si pornografice trebuie sa fie - in ultima instanta - artistice.

PREDECESORI. Evident ca, pe masura ce timpul trece, societatile europene si de pretutindeni, modernizandu-se, postmodernizandu-se, isi leapada treptat pudorile. Nu numai in ceea ce priveste tematica sexuala, erotica, pornografica; in toate domeniile, in toate sensurile. Astazi, si romanii, si spaniolii, si scandinavii, si americanii accepta cu sentimentul firescului multe lucruri pe care nu le-au acceptat predecesorii lor, nu cu multe generatii in urma, cu doar una, doua, trei. Romania e o societate in curs de emancipare si la acest capitol. Caderea regimului comunist a dus la disparitia cenzurii, apoi a navalit peste noi "libertinajul" mediatic, in scoli se face educatie sexuala - toate contribuie la adaptarea ochilor, urechilor si a mentalitatilor noastre la "nuditati" si "cruditati" de limbaj care altadata nu puteau fi exhibate. Ele incep sa nu mai fie repudiate din oficiu, in virtutea bunului-simt si al bunei cresteri. Vulgare raman vulgaritatea, agresivitatea sexuala, gandirea promiscua, lasand - in rest - camp deschis normalitatii mai putin ingradite, mai relaxate. In atare privinta, batranul Creanga ne-a fost un clarvazator precursor...

"Textele humulesteanului sunt curajoase in sens literar, nu ca gesturi provocatoare, ca Ă«fluieraturi in bisericaĂ»: Ă«buruienoaseĂ» fiind, ele se plaseaza la un nivel estetic foarte inalt; sfidatoare, ele intra in teritoriul intezis pentru a face acolo mare literatura" - Ion Bogdan Lefter

"N-o fi sovait Creanga prea mult: sa tragi cu pusca dupa vrabiile de pe turla bisericii, in realitate, si sa-i implici apoi pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru, in fictiune, in teribila recolta de madulare barbatesti crescute pe ogor, ca stiuletii de porumb, e cam acelasi lucru, ca tip de atitudine" - Ion Bogdan Lefter

POPA, INSTITUTOR, SCRIITOR

Viata lui Creanga e bine cunoscuta, o stim cu totii din "Amintirile" sale. Fiu de satean din Humulesti, a invatat cu dascalul din sat, la Brosteni, la Targul Neamtului, apoi la Falticeni. Cand sa se faca preot, se desfiinteaza scolile de preoti judetene si se cere absolvirea seminarului din Socola. Cu greu se desparte de viata taraneasca. De la 1855 pana la 1859, Creanga urmeaza cursurile seminarului; luand atestatul, vine in satul natal. Se insoara apoi la Iasi si este diacon la Biserica "40 de sfinti". Desi om in varsta, casatorit de trei ani, Creanga intra in scoala normala "Vasile Lupu" din Iasi. Este numit apoi institutor la o scoala din capitala Moldovei. Umbla cu palarie in loc de potcap si, acuzat de erezie, este silit sa paraseasca preotia. Este destituit din postul de institutor, sub pretextul ca e imoral pentru un popa sa renunte la preotie. Profesor la o scoala particulara din Iasi este reintegrat ca institutor de Maiorescu. Publica in "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote si amintiri. Ultimele zile le-a petrecut in bojdeuca lui dintr-o mahala a Iasilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vietii.

DORNICI DE ANECDOTE COROZIVE

Eminescu si Creanga umblau zile in sir din crasma in crasma, dar mergeau des la Bolta Rece, locul unde se desfatau junimistii. Creanga stia multe zicatori si snoave fara perdea, dintre care cea mai simpla si banala este aceea cu "capra baseste si oaia pate rusine", care rostita apasat, cum ii era felul, starnea hohote de ras. Eminescu l-a indemnat sa astearna toate acestea pe hartie. Creanga e declarat "scriitor poporal", devenind mascariciul Junimii. Cand radea Creanga, se cutremurau peretii. Junimii ii placeau lucrurile corozive, mascaricioase, de aceea orice legatura serioasa era intrerupta daca se ivea vreo anecdota. Corozivele, desi lui Maiorescu nu ii placeau, au fost bucuria junimistilor, care se lasau in voia acestor nevinovate slabiciuni de urmele careia foiesc manuscrisele lui Creanga, in ciuda falselor rusinari ale istoricilor. Taranii erau, in viziunea sa, spirite inocente ca florile, adica lipsite de pudoare. Creanga s-a ivit acolo unde exista inca o traditie veche si deci si un fel de eruditie, la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e pastrator si-si exprima experienta impersonal si aforistic.