Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce „interesul consensului naţional” fusese lozinca electorală şi cuvântul de ordine în FSN, iată că între liderii săi izbucnise gâlceava. Ascuns presei, dar sesizat deja de liderii opoziţiei se revela şi competiţia dintre primul-ministru şi preşedintele României. Cu referire la „lupta” acestora, liderul ţărănist Ion Raţiu consemna în însemnările sale zilnice din februarie 1991 că Petre Roman voia locul preşedintelui ţării. Iliescu ar fi „gata să-l sacrifice” şi ar reuşi dacă primul-ministru n-ar avea oamenii lui peste tot. Mai ales în Securitate, notează Raţiu evitând ostentativ noul nume al instituţiei. „Pentru Roman n-are decât dispreţ: de unde să ştie el cum să conducă o ţară”, sintetiza Raţiu o conversaţie cu Ion Iliescu.
Public, mărul discordiei era reforma – liberalizarea preţurilor şi privatizarea economiei. În noiembrie 1990 fusese parţial aplicată măsura liberalizării preţurilor. Cea de-a doua etapă urma să se producă în 1 ianuarie 1991. Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Senatului, voia s-o întârzie până la vară. Dar senatorii au votat opţiunea primului-ministru de liberalizare începând cu luna aprilie. Imediat ziarele şi parlamentarii au ocupat poziţii de război. Alexandru Bârlădeanu tocmai împlinise 80 de ani. Ca vârstă, primul ministru aproape că semăna a nepot. De partea tinereţii s-a situat cu aplomb şi septuagenarul Silviu Brucan.
Experimentatul agitator şi-a lansat canonada asupra bătrânilor „bolşevici”, deturnând dezbaterile din firescul termenilor şi teoriilor de economie în pamflet politic. „O luptă aprigă între «junii turci» reformatori, conştienţi că partidul are nevoie de o nouă forţă şi grupul marţienilor, bârlădenilor şi ştefangheorghienilor din Dealul Cotrocenilor ce se agaţă cu disperare de poziţiile-arici ale nomenclaturii” a fost verdictul lui Brucan, bine primit de cititorii Adevărului din 19 martie 1991.
Trecuseră câţiva ani de la conflict când am vorbit cu Alexandru Bârlădeanu despre el într-un lung interviu, reeditat în volumul „Partea lor de adevăr” (Editura Compania, 2007). Exclus din Frontul Salvării Naţionale în 1991 din cauza acestor dispute, după ce în primăvara lui ’89 fusese dat afară din partidul comunist pe motiv de „scrisoarea celor şase”, fostul politician trăia retras şi ocolit de presă într-un spaţios apartament dintr-un imobil la şosea.
Economist de şcoală veche – dar şi de şcoală sovietică – fusese printre puţinii ce abordase pragmatic post-comunismul. Într-o etapă de debordant optimism românesc, am evocat împreună alte iluzii şi confuzii din vremuri ce le trăise. Asistent al profesorului Gheorghe Zane la catedra de economie a Facultăţii de Drept ieşene în 1937-1940, Bârlădeanu îşi pregătise aspirantura la Moscova în economie politică. Ocupase funcţii importante în coordonarea economiei etatizate şi planificate. Bârlădeanu a fost apoi reprezentantul în CAER al politicii iniţiate de Gheorghiu-Dej de derusificare şi iniţiere a schimburilor economice cu pieţe deschise. Modelul economiei din ţările cu regim comunist a fost calea sovietică.
Dar pentru trecerea de la socialism la societatea deschisă nu exista nici un model. Nici măcar teorii cu bază ştiinţifică. În pofida experienţelor sale, Bârlădeanu refuza să se pronunţe asupra economiei româneşti de la mijlocul anilor ’90 pe baza informaţiilor media. Trebuie să ai acces la cifrele care indică starea reală, spunea; şi-atunci totul e simplu pentru că şi în economia naţională acţionezi după raţionamentele bugetului de familie: nu poţi sfârşi decât rău dacă vei cheltui mai mult decât veniturile.
Certurile cu Petre Roman şi cu Adrian Severin, asistentul primului-ministru pentru reformă s-au înteţit pe două direcţii, povestea Bârlădeanu: „Prima s-a datorat tendinţei lui Roman de a subordona Parlamentul Guvernului. Că în acea perioadă se purta ca un ucenic dictator este vizibil şi din proclamarea sa ca «lider naţional». Cum atunci nu aveam Constituţie şi nu era clar definit rolul Parlamentului, această tendinţă a Executivului de a subordona Legislativul putea fi împiedicată doar prin asemenea atitudini categorice, care în presa manipulată erau prezentate drept conflicte între vechi şi nou, etichetate ca o formă a luptei anticomuniste. Iar diferenţa de vârstă dintre mine şi Roman uşura intenţiile... (...) Cine-a avut dreptate se vede doar mai târziu, de multe ori când protagoniştii disputelor nu mai există. Legea privatizării a fost, de asemenea, motiv de dispute cu «junii turci», cum îi numeşte Brucan. (...) Am avertizat în Parlament că privatizarea e un butoi cu miere de care se vor lipi multe muşte. Roman şi locotenentul său, Severin (...), împreună cu experţii străini care le-au pregătit proiectul de lege priveau privatizarea ca un scop în sine: ideologic, politic, propagandistic. Am criticat proiectul de lege, deşi nu eram în opoziţie (...) ca de pildă critica creării celor şase mamuţi, cum am denumit eu FPS şi FPP-urile, sau a faptului că FPS era scos din subordinea Executivului, împreună cu administrarea fondurilor respective – lucru pe care nu l-am întâlnit în nici o privatizare făcută în ţările vestice. Eu priveam privatizarea ca unul din instrumentele principale pentru trecerea la o altă formaţiune socială şi economică, dar folosit în primul rând pentru motive de eficienţă economică. (...) Nu s-a pus frâu corupţiei pe care o ademenea butoiul cu miere, s-a creat o pepinieră de rechini în economie, în faţa muritorilor de rând care nici nu prea ştiau ce se întâmplă, nici nu aveau instituţii menite să-i protejeze. «Cine nu se descurcă să piară» era sloganul după care Severin îşi propunea să dirijeze economia. Este interesant de recitit dezbaterile parlamentare din momentele respective. N-aş fi putut crede că economia României poate merge mai prost ca în timpul lui Ceauşescu şi iată că mi-a fost dat să văd că se poate!”
Citește pe Antena3.ro
Economie fără economişti şi costuri de multe ori mai mari ca preţul de vânzare
Referindu-se la liberalizarea preţurilor şi privatizările de acum 20 de ani, Alexandru Bârlădeanu opina: „Nu era o competiţie cinstită între masa celor ce nu cunoşteau, încă nu pricepeau aceste legi şi mafia celor care urmăreau să le folosească în interesul lor (...) Nici Roman, nici Severin nu aveau un bagaj de cunoştinţe sau o experienţă economică. Altfel şi-ar fi dat seama cât de aberant era să introduci liberalizarea preţurilor într-o economie lipsită de concurenţă.”
Biografiilor celor amintiţi îi susţin afirmaţia. Petre Roman era absolvent al Liceului de Informatică din Bucureşti (1963) şi al Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică (1968). Şi-a susţinut doctoratul în mecanica fluidelor în Franţa (1974). În 22 decembrie 1989 era lector universitar la Politehnica din Bucureşti. Lector universitar, dar la Academia „Ştefan Gheorghiu”, era la revoluţie şi Adrian Severin. Licenţiat al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1978) şi doctor în drept (1986), primul său loc de muncă a fost Institutul român de consulting Bucureşti (1979-1986), pe funcţia de jurisconsult. Primele semne ale liberalizării preţurilor i-a speriat pe managerii întreprinderilor de stat. La Întreprinderea de Sere Arad, bunăoară, firmă făcută pentru export după politica lui Ceauşescu, noul director Macedon Sferdian declara în presa locală încă din ianuarie 1991 că firma merge spre faliment. Preţul „liberalizat” al energiei termice crescuse de patru ori, al foliei de polietilenă de cinci ori, iar al sticlei ... de 11 ori! Dar pe piaţă, verdeţurile şi legumele serelor arădene nu puteau fi vândute altfel decât la preţurile vechi.
