Recviem pentru Tănase (23)

Părea să fie mâna unui copil. Dar nu ştia nici un copil care să aibă ceva împotriva ei. În spitalul pe care-l conducea erau internaţi numai adulţi. Beleaua venea însă de la faptul că adulţii erau oameni, adică o specie de pacienţi diferită de cea pentru care se pregătise domnişoara doctor în facultate. Din cauza asta îi făcea câteodată pe bărbaţi boi, iar femeilor le spunea vaci, dovadă că păstra încă vie în minte perioada în care profesase ca veterinar.

Dacă era doctor de oameni şi lucra într-un spital de animale, se purta la fel, în sensul că le-ar fi vorbit pacienţilor ca şi cum ar fi fost oameni. Suntem siguri de lucrul acesta. Aşa cum suntem siguri că animalele nu s-ar fi supărat. Spre deosebire de oameni care strâmbau adesea din nas, nefăcând nici cel mai mic efort să înţeleagă.
Marcela se obişnuise cu bolnavii, îi suporta aşa cum erau. Nici prin gând nu-i trecea însă că ei sau vreunul dintre ei ar fi în stare s-o urască. Ba chiar să-i dorească moartea, căci ce altceva însemna "Marcela să plece/ Ploaia s-o înece"?
A înecat-o mai întâi plânsul. S-a gândit, în timp ce plângea, că autorităţile trebuie să ia măsuri, dar cum să ia dacă nu erau informate? Şi cine să le informeze dacă nu ea? Şi-a şters lacrimile şi l-a sunat pe prefect.
Nu, nu era cazul să-i vorbească acum despre ceea ce văzuse în biserică, deşi
n-a lipsit mult să înceapă cu asta. I-a reprodus dintr-o răsuflare poezia de pe gardul spitalului. Oare nu era cazul ca Poliţia sau Procuratura să deschidă o anchetă pentru a-i dibui pe vinovaţi?
- Crezi că la asta îmi stă mie capul în clipa de faţă?, a răbufnit el la telefon.
- Dar la ce?, a miorlăit ea intrigată.
- La articolul care a apărut azi în ziar.
- Ce articol?
- Despre noi doi.
- Cum, au aflat?
- Nu asta.
- Dar ce?
- Că cică eşti protejata mea şi d-asta te porţi aşa cum te porţi în spital.
- Nu înţeleg, nu mă port bine?
- Zice că necazul pleacă de la faptul că tu eşti doctoriţă de animale, iar spitalul pe care-l conduci e de oameni.
- Tu ce crezi?
- Cred că trebuie să stăm de vorbă!
- Când?
- Deseară.
- Şi cu ploaia cum rămâne?
- Ete la ea. Asta e treaba direcţiei agricole. Sau te-a rugat popa să vorbeşti în numele lui?
- Eu zic de cealaltă, scrisă cu vopsea pe gard.
- Stai liniştită, la ce secetă este, n-ai nici o şansă să mori înecată.
- E vorba despre mesaj.
- De ce?
- A folosit o alegorie ca să transmită un mesaj.
- Alegorie? Ce dracului mai e şi asta?
- Poeţii se pricep cel mai bine la ele.
- Poeţii? I-auzi! O s-o întreb pe Tiniţa.
- Pe cine?
- Trebuie să închid.
- Zi pe cine ziceai c-o să întrebi.
- Vorbim deseară.
- Alo, alo! Na, c-a închis! Ptu', luate-ar dracu' de ticălos!
Şi doctoriţa Cărămidă s-a pus iarăşi pe plâns.

Nici de data aceasta nu era mâna ziaristului care părăsise oraşul, plecând, într-un fel de autosurghiun, la Bucureşti.
Altcineva semna articolul cu pricina. Dar mai mult decât asta conta faptul c-o făcea în ziarul central cu cel mai mare tiraj.
Şi ea continua să-l interogheze în legătură cu Tiniţa şi să-i împuie capul cu tabloul din biserică în care el şedea alături de nevastă-sa, ca să se vadă şi acum, şi peste 100 de ani cine a fost femeia care i-a însoţit lui mersul pe acest pământ.
- Păi, aşa ne-a fost vorba?
- Dar cum?
- Ziceai că-n afară de acte nu vă mai leagă nimic şi când colo i-ai făcut loc lângă tine în icoană, ca să vă petreceţi nu doar viaţa, ci şi veşnicia împreună sau, mă rog, timpul cât o să rămână în picioare biserica
- Prostii!
- Ce prostii, ipocritule?
- Marcelo, ai înnebunit? Uiţi cu cine vorbeşti?
- Zi, e mai bună decât mine la pat?
- Tu ai luat-o razna? Ce vorbe sunt astea?
- Spune, are ţâţele la fel de tari ca ale mele?
- Taci!
- După ce, tot aşa, staţi în faţa televizorului şi vă daţi cu presupusul despre?...
- Nu eşti în toate minţile? Ce dracului te-a apucat?
- Ea e aproape babă, pe când eu...
- Vino-ţi în fire, femeie, că altfel...
- Altfel ce, nenorocitule? O să-mi ceri să-mi dau demisia? Îmi iei maşina? Sau mă muţi înapoi în garsonieră, unde ne-am cunoscut?
- Taci odată!
- Nu cumva vrei să-mi dai de înţeles c-ai găsit un cur mai dulce ca al meu? (Doctoriţa împrumutase de la doctorii de oameni obiceiul de a vorbi cam fără perdea.)
Jap, jap, două perechi de palme au zburat spre obrajii ei, înroşindu-i.
Marcela a tăcut mâlc. Era ca şi cum rătăcise mai devreme prin aer şi acum revenise înapoi pe pământ. Numai că o cam ustura faţa şi lumina din jur se făcea toată cocoloaşe izbind-o cu putere în ochi.
Magiunescu dăduse cu sete.
- Măcar zi că-ţi pare rău, spuse ea cu blândeţe.
- Zău că eşti proastă, răspunse el, îndreptându-se spre uşă.
- Pleci?
- Da.
- Atunci pa şi pusi.
- Pa.
- Şi eu?
- Eu, nu tu. Că pe mine m-ai băgat în rahat. Ştii cine m-a sunat astăzi?
- Cine?
- Primul-ministru.
- Oho, păi, asta e bine.
- E bine pe dracu'. A citit articolul şi...
- Şi ce?
- De săptămâna viitoare te muţi la direcţia agricolă, că tot îţi place ţie să vorbeşti despre ploaie.
- Şi popa?
- Bate din pinteni să fie numit la noua parohie. L-a pus şi pe episcop să mă sune.
- Păi, şi cu francezul cum rămâne?
- M-am lămurit, n-au nici o legătură.
- Aha. Ştiam eu că...
- Problema e că iar trebuie să merg la Bucureşti, ca să-i conving să nu mă belească.
- Când?
- Mâine, dacă reuşesc să strâng suficiente argumente.
- Să reuşeşti? Dacă nici tu nu te descurci, atunci....
- Ce ştii tu? Crezi că acolo e ca aici? Le arăţi curul tău dulce şi-i întrebi despre ţâţe? Ăia n-au milă, Marcelo.
- Lasă că nici tu n-ai avut. Uite cum mi-ai umflat ochii.
Doctoriţei i se făcuseră într-adevăr ochii cât cepele. Trei zile n-a ieşit din casă. A lipsit pe caz de boală de la serviciu. Celor de la spital li s-a părut ciudat. Unde veneau oamenii când erau bolnavi? Aici. Ea, care era şefa lor, nu venise. Au vrut să meargă ei la ea acasă, s-o consulte. Dar Marcela a refuzat.
A apărut la începutul săptămânii cu ochelari de soare pe nas. Ce-o apucase? Că era o zi mohorâtă, un cer negru ca o burtă de bivoliţă sta să se prăbuşească pe pământ.
Doctoriţa Cărămidă şi-a anunţat fără să-şi scoată ochelarii plecarea, după care a zbughit-o pe uşă, uitând să-şi ia la revedere. Nerecunoscători, doctorii de oameni au izbucnit în urma ei în aplauze. Şi-au căzut chiar atunci peste oraş, după o lungă perioadă de secetă, primele picături de ploaie.