Recviem pentru Tănase (6)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Să ne întoarcem însă la presă, precizând că domnul prefect era întru totul de acord cu faptul că ea trebuie să fie câinele de pază al societăţii. Ba chiar susţinea cu tărie acest lucru (era mort după coniac, dar nici de la vin nu se dădea în lături), negăsind nici o incompatibilitate între această definiţie şi excelenta relaţie pe care o avea cu cele două redacţii.

Păi cine se pricepea mai bine ca doctoriţa Cărămidă la câini? Magiunescu descoperise un album la ea şi, tot răsfoindu-l seară de seară, devenise şi el un fel de expert, găsind, în această calitate, o sumedenie de potriviri între lumea ziariştilor şi cea a câinilor.

Unele dintre acestea nu erau tocmai onorante pentru câini, altele, mai puţine, ce-i drept, pentru ziarişti, mai cu seamă cea sugerată de expresia: 'ţi-ai dracului de maidanezi!, pe care prefectul o rostea numai la nevoie şi doar cu referire la presa centrală.

Revenea însă destul de repede la sentimente mai bune, îndreptându-şi atenţia spre câinii de rasă, câţiva dintre aceştia inspirându-i comparaţii, măgulitoare pentru ambele specii, cu cei mai cunoscuţi ziarişti din ţară.

Începea cu Ion Cristoiu, pentru că pe el îl vedea cel mai des la televizor. Zicea că este o încrucişare între doberman şi chihuahua. De la primul avea în vedere calităţile de câine poliţist, ceea ce se potrivea de minune înclinaţiei spre despicarea firului în patru a gazetarului.
Marcela Cărămidă nu înţelegea însă ce amestec are chihuahua.

N-am fi vrut să dezvăluim aspecte care nu fac cinste ideii de solidaritate între bărbaţi, punându-l într-o lumină proastă şi pe cel care scrie şi pe cel ce devine, fără voia sa şi, într-o oarecare măsură, chiar fără voia autorului, victima acestor dezvăluiri. Dar curgerea poveştii şi păstrarea ei în albia nu întotdeauna convenabilă a adevărului, ne obligă şi la astfel de gesturi.

Prin urmare, ne vedem nevoiţi să descriem împrejurările în care obişnuia domnul prefect Magiunescu să se dedea la îndeletnicirea mai sus pomenită.

E vorba de exerciţiul comparării ziariştilor cu câinii, exerciţiu care nu era şi nu este altceva decât un subtil sport al minţii, superior, din multe puncte de vedere, şi ţintarului, şi şahului.
Da, domnule Kasparov. Kakaia problema? Există oare pe lumea aceasta, în afară de moarte, vreun sport pe care să-l practici de unul singur? În sens competiţional, fireşte, că altfel...

Nu, nu există. Mai interesaţi-vă şi o să vedeţi. E de înţeles atunci de ce în unele seri, când se îndesea întunericul şi când străzile se cam goleau de oameni, Doru Magiunescu o vizita, cu fireasca discreţie pe care o presupunea nu atât statutul de persoană publică, cât cel de bărbat însurat, aşteptat acasă de nevastă, pe doctoriţa veterinară Cărămidă. Avea nevoie de un partener. Ce vină avea el că nevastă-sa nu se pricepea la câini?

Talk-show-urile îi găseau destul de ocupaţi. Câte n-au de rezolvat liderii judeţeni ai unui partid!
Marcela nu pricepea totuşi de ce chihuahua. Explicaţia o dădea albumul cu pricina.
Rasa respectivă amintea de tolteci, o civilizaţie mexicană străveche.
Avea Ion Cristoiu legătură cu istoria? Avea.
Era el micuţ de statură? Era!
- Păi vezi, asta este explicaţia.
- Ai mă, chiar aşa, ciuaua?!

Lui Cristian Tudor Popescu îi ziceau amândoi pitbull-ul. În mod cam nedrept, deoarece, spre deosebire de exemplarele din rasa cu pricina, legea îi permitea ziaristului să umble liber pe străzi.
Pe Nistorescu îl asemuia cu rotweiller-ul. Iar pe Roşca Stănescu cu boxerul.

Dar Tucă? Lui i se potrivea cel mai bine ciobănescul carpatin. Avea o muşcătură zdravănă şi "lătra" pe înţelesul tuturor.
Bogdan Chireac era saint-bernard-ul presei de la Bucureşti, iar Turcescu corespundea întru totul bracului german cu păr sârmos.
Ehei, de colţii ăstora trebuie să te fereşti. Nu era cazul lui. El se afla departe de ei. Nu-l pândea nici un pericol. Aşa credea pe atunci, iar Marcela îi împărtăşea cu entuziasm acest punct de vedere.

N-avea să treacă decât o jumătate de an pentru a-şi da amândoi seama ce ameninţări îi pândeau din viitor.
Dar viitorul n-a venit încă.
în privinţa presei centrale, lucrurile erau clare pentru Doru Magiunescu.
Cum rămânea însă cu presa locală? Cum îndeplinea ea rolul de câine de pază al societăţii dacă nu muşca niciodată?

- Păi nu toţi câinii de pe lume sunt la fel. Ai noştri, ziariştii din judeţ adică, sunt altă rasă.
- Care? întreba veselă doctoriţa Cărămidă.
El răsfoia albumul şi găsea răspunsul cel mai apropiat de adevăr.
- Bichon, zicea. Bichon maltez.

Nu crezi că-i jigneşti?, încerca doctoriţa să le ia apărarea.
- I-auzi ce scrie aici, adăuga el. Şi citea: Câine al regalităţii şi al nobilimii; apare în basoreliefurile din Grecia antică. Ţi se pare ceva jignitor în asta? Sau chow-chow, el zicea "ciuciu", câine de talie mică, aspect pufos, extrem de prietenos, originar din China, descendenţa foarte veche. Ce nu-ţi place la ei?
- Cum îi cheamă.
- Îi cheamă cum trebuie. Dacă le vine cumva ideea să mârâie, se aleg cu ciuciu în ziua de leafă. Ei ştiu asta şi nu mârâie niciodată.

Viitorul avea să-i rezerve, şi în această privinţă, o surpriză dintre cele mai neplăcute domnului prefect.
Pentru că era vorba de viitorul foarte apropiat, şi privirea noastră bate totuşi până acolo, observăm în redacţia Steaua Sudului, pare de necrezut, dar aşa este, un tinerel care stă la o masă în una din cele două cârciumi înfiinţate în incinta casei de cultură, iniţiativă menită să rentabilizeze activitatea instituţiei, salutată ca atare de conducerea judeţului, e un fel de a spune că tinerelul despre care vorbim stă, de fapt el dă o halbă de bere pe gât, după care mai dă încă una, pentru ca, între a patra şi a cincea

halbă - venise vara şi căldura de afară era înăbuşitoare, flăcăul să constate uimit că-i vorbeşte gura fără el. Da, chiar ea, gura pe care o îndestulase cu bere până atunci, avea ceva de spus, fără să-i pese de împotrivirea lui.
Şi ce credeţi că spunea netrebnica? Nişte gogomănii în legătură cu prefectul. Că nu se poate ca nimeni să nu vadă ceea ce se întâmpla în judeţ. Că Magiunescu taie şi spânzură, crezându-se buricul pământului, motiv pentru care o să-i zică de acum încolo Buric.

Cine-o fi tras cu urechea, nu se ştie.
Cert este că în zilele următoare tot mai mulţi oameni au început să rostească acest nume. E adevărat, nu în gura mare, ci cu fereală.
Degeaba, însă. Până la urmă, aşa cum era de aşteptat, a aflat şi Buric de... Buric. Şi a mai aflat şi cine îl botezase aşa.

Dar prinde orbul, scoate-i ochii, tinerelul cu pricina părăsise de bună voie Steaua Sudului şi se oploşise în redacţia unui ziar din Bucureşti.
Adică aproape de câinii cei mari! Poate chiar în haita lor. Aoleu! Asta nu era bine. Nu era bine deloc.

Unde mai pui că nu-l muşcase un bichon din redacţia cealaltă, ci unul de-al lui. N-a lipsit mult ca Tufă să desfiinţeze ziarul.
- Acu te-ai găsit, l-a oprit la timp prefectul, cu câteva luni înainte de începerea campaniei electorale?!
Şi-a avut dreptate Magiunescu.
(Va urma)