Recviem pentru Tănase (7)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă şi tocmai de aceea foarte tristă...

Steaua Sudului  şi-a făcut cu pri­sosinţă datoria în campanie. Asta nu l-a împiedicat însă pe Ghionoaie să-l ţină o zi întreagă la uşă pe fotograful ziarului, al cărui fiu de câteva luni zăcea pe patul unui spital, iar el încerca disperat să strângă banii ce-i puteau salva viaţa. Autorul simte, în timp ce aşterne aceste rânduri pe hârtie, o gheară în spate. Şi-i vine să dea cu pumnul... în cine să dea însă? Fire slabă cum este, i se umezesc într-o clipită ochii. Fiţi îngăduitori cu el. O să-i treacă, aşa cum trec toate şi cum va trece, sub privirea încruntată a cititorului, şi această poveste.

Vestea proastă pentru Doru Ma­giunescu a fost că partidul i-a cerut să candideze. El voia să-şi continue mandatul de prefect. Minune l-a asigurat însă că este mai bine aşa. Şi a candidat, devenind, fără prea mari emoţii, deputat.

Doamne, câtă dreptate avusese domnul ministru! Era într-adevăr mai bine aşa. Şi-a dat repede seama că are o putere mai mare acum. Îl speriase mu­ta­tul la Bucureşti, pe de-o parte, pentru că îşi pierdea în mod automat statutul de dumnezeu al judeţului, urmând să vi­nă un alt dumnezeu în locul său, pe de alta, deoarece era mult mai aproape de col­ţii dobermanilor şi ai buldogilor acum.

Cu câinii cei mici de acasă se des­curcase fără probleme, câinii cei mari din Bucureşti, care nu păreau să ştie ce este mila, îi dădeau serios de gândit. Dar n-avea de ce să se simtă încolţit. Şi cu atât mai puţin să intre în panică.

Mâna lui Minune s-a ivit la timp, liniştindu-l. Mai precis, trecându-l strada din nou.
Dacă în urmă cu patru ani îl dusese de la Primărie la Prefectură, acum l-a tras cu forţă spre scaunul de şef de comisie la administraţia publică.
Adică mai mare peste judeţe, deci şi peste judeţul de care credea el că se despărţise.
Uite că nu se despărţise deloc. Şi, spre cinstea lor, au înţeles şi cei de acolo lucrul acesta.
Hm! Cum să nu înţeleagă? Doar el îi făcuse pe toţi oameni.
Pe unii, aşa cum se întâmplase cu noul prefect, Amoraş Subţirelu, îi cununase, altora le botezase copiii. Erau, dacă se poate spune aşa, rude. Şi se poate, deoarece chiar erau. Dar nu pe lucrul acesta miza el.

Să fi rămas un simplu deputat la Bucureşti, ştia că respectul acestora avea toate şansele să moară. Că aşa este el, respectul, muritor.
El se grăbise însă să organizeze o vânătoare care le-a surclasat net pe toate celelalte, reuşind la capătul acesteia, cu sprijinul lui Minune, să salveze respectul celor din judeţ de la moarte.

Fiu, fiu, sunau gloanţele. Măiculiţă, se minunau bărbaţii din Botoroaga, aduşi pe post de gonaci în pădurea dintre Drăgăneşti Vlaşca şi Toporu, e mai ceva ca la revoluţie! Cine era însă poporul şi cine teroriştii? Aici bieţii ţărani se cam încurcau. Păi, ziceau ei, să spunem că fazanii sunt poporul. Buuuun! Asta era clar. Dar cine trăgea asupra acestui popor de fazani? Cum cine? Teroriştii. Adică domnul prefect Ma­giunescu şi domnul ăla de la Bucureşti despre care ştiau că este ministru?! Nuuu! Exclus. Era cu neputinţă aşa ceva. Până la urmă nu era treaba lor să afle cine sunt teroriştii.

Dumnezeule, ce mai răpăiau puştile! Poc, poc! Fiu, fiu! Se izbeau făzăniţele cu aripile zdrobite de gloanţe de crengile copacilor, şi copacii se scuturau înfriguraţi, semn că-i speria un pic ceea ce vedeau. Sau poate le era milă. Adică ce, de fazani nu trebuie să-i fie nimănui milă pe lumea aceasta? Mai ales atunci când mor nevinovaţi.

Ningea cu pene de fazan pe pământ. Ce frumos ningea! Ce frumos să umbli cu o pană însângerată de fazan la pălărie! Ce frumos îi şedea pălăria de vânător pe capul domnului ministru Minune! Ce frumos se ţinea domnul prefect Ma­giunescu, cum, nu mai era prefect?, l-au făcut deputat? când?, pe urmele domnului ministru, încărcându-i puşca, nu, puştile, că erau vreo cinci-şase, ba parcă vreo zece. Aşa vânătoare mai rar.
Şi nu vă mai holbaţi atâta, ţăranilor!
Cât despre Ceauşescu... ehei, cât a fost el de al dracului, tot a căzut până la urmă de fazan. Şi ce era să-i facă? L-au împuşcat. Că aşa e la vânătoare. Jos pălăria!
La plecare, adică a doua zi, după ce s-a trezit domnul ministru şi-a cerut nişte hapuri, că-l durea capul, dar nu de la whisky, că nu băuse mai mult de o sticlă, ci de la pălărie sau, mai precis, de la pana de pe pălărie. Şi mai precis de la sângele de pe pană. Domnul mi­nistru, care va să zică, şi-a strâns puştile, nebăgând de seamă că erau mai multe ca la venire, carabina placată cu argint a prefectului, cumpărată cu 30.000 de dolari de la un colecţionar din Harghita, nimerise şi ea acolo din greşeală, dar prefectul n-a cerut-o înapoi, ce să-i mai trebuiască?, oricum părăsea judeţul, aşa că se lăsa de vânătoare.
- O să fie bine, Dorule, ai să vezi.
Şi a fost.
- Băi, adunarea! Toată lumea în josul colnicului. S-a terminat, gata!

Da de unde! Cum să se termine? Suntem abia la început.
De când cu premiile Oscar, nu cele din America, după cum o să vedeţi, Ticu Ardeiaş o lăsase mai moale cu avocatura. Ar fi greşit să credem că se întâmpla asta pentru că era bogat, nu, nu strân­sese destulă osânză, meseria de avocat îl minţise, făcându-i această promisiune, dar uite că trecuse aproape un sfert de secol şi nu se ţinuse de cuvânt, pe când noua ocupaţie îi oferea mai mult decât îi promisese. În plan spiritual, pentru că satisfacţiile materiale, care nu erau deloc de neglijat, contau totuşi mai puţin pentru Ardeiaş.
Până să-l mângâie pe creştet, mâna lui Magiunescu împărţise aceeaşi ţigară cu el, căci lucraseră, pe vremea când erau stagiari, amândoi la aceeaşi întreprindere.

Pe urmă, ajuns avocat, Andreiaş l-a scos dintr-o încurcătură judiciară pe inginerul Magiunescu, astfel că primarul de mai târziu i-a întors binele făcut în tinereţe, sprijinindu-i propunerea de a-i premia în cadrul unei gale anuale pe marii oameni ai judeţului. Ideea nu era deloc rea. Se recunoştea, prin punerea ei în practică, faptul că existau şi în prezent astfel de oameni. Ba chiar se făcea un act de dreptate celor de azi, cărora li se scoteau mereu ochii cu exemple ilustre din trecut.
Numai că, scotocind prin viaţa şi opera înaintaşilor, cei de azi puteau să observe că aceştia nu arătaseră întotdeauna respectul cuvenit judeţului din care proveneau.
Le şedeau la îndemână suficiente dovezi. Iată una dintre ele: Gala Galaction.
Nu zicea nimeni că nu era important şi ca teolog, şi ca scriitor. Dar uite ce găsise dumnealui de cuviinţă să scrie în ziua de 18 septembrie 1921 despre Roşiori de Vede, oraşul în cimitirul căruia îşi dormeau somnul de veci tatăl şi doi dintre fraţii săi.
"Nu cred să fie oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Vinul şi beţia sunt specia­litatea localităţii. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii me­morabile. Noroiul din Roşiori, în zilele ploioase, şi praful, în timpul de secetă, sunt de pomină în toată vechea ţară românească."
Mai degrabă, zicem noi, sunt de pomină vorbele astea spuse de un preot care numai cu evlavie şi recunoştinţă nu vorbeşte despre locul în care s-a născut şi şi-a petrecut copilăria.