Din septembrie până în decembrie 1990, reluat în prima lună a anului următor, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti i-a judecat pe foştii demnitari ai regimului comunist. Ore în şir, judecătorii i-au audiat pe inculpaţi şi pe martori, procurorii au acuzat, cu mai mult sau mai puţin succes, iar avocaţii au pledat nevinovăţia celor din boxă. Privit după 20 de ani, procesul-maraton pare a fi prima telenovelă de producţie autohtonă. Cu deosebirea că pentru protagonişti finalul n-a fost tocmai fericit, ci, dimpotrivă, în unele cazuri a fost chiar tragic.
La una dintre şedinţe, Ioan Totu a fost întrebat de ce nu l-a părăsit mai demult pe Ceauşescu, de ce i-a stat alături până la sfârşit. „N-aţi vrut să vă pierdeţi privilegiile?”, a sunat întrebarea procurorului, consemnată ca atare de presa vremii. „Noi n-am avut privilegii, n-am făcut avere...”, a răspuns din sală Maria Totu, soţia fostului ministru care a participat la toate şedinţele de judecată. „Şi în timp ce se citea lista cu bunurile inventariate la locuinţa dumnealor, consemna gazetarul Mircea Bunea pentru ziarul Adevărul, fost Scînteia, domnişoara Totu, fiica «pauperilor» Ioan şi Maria Totu, crezându-se neobservată, şi-a scos binişor cerceii din urechi şi i-a ascuns în geantă.
S-o fi ruşinat să-i mai poarte ori deveniseră dintr-o dată prea grei?”
Episodul respectiv şi alte amănunte din vremea „procesului CPEx” au fost rememorate după 20 de ani de Maria Totu, profesor universitar şi soţia fostului viceprim-ministru Ioan Totu. „Reţin că atunci, după ce a apărut în ziar povestea cu cerceii, am venit la redacţie, l-am căutat pe gazetarul respectiv. S-a scris o minciună, cerceii nu erau de aur, erau de aramă, nişte gablonţuri, n-aveau nici un fel de valoare. Când soţul meu pleca în delegaţii în străinătate, fiul meu, student la Politehnică, îi cerea să îi cumpere cărţi de specialitate, care nu se găseau în România. Avea o listă. I-a adus o singură dată, volumele erau foarte scumpe, iar diurna membrilor delegaţiei nu cred că depăşea zece dolari. Am stat eu de vorbă cu fiul meu şi l-am convins să nu mai ceară nimic. Fiica mea îl ruga să îi cumpere blugi şi, dacă nu se poate blugi, nişte «zdrăngănei». Reţin că i-a adus o dată nişte cercei fără valoare. Dar nici măcar nu erau cei despre care s-a scris, aceia erau alţii, cumpăraţi de fiica mea de la magazin. Şi tu să te apuci să spui că erau de aur...”
Ioan Totu, viceprim-ministru responsabil cu coordonarea activităţii economice între 1982-1986 şi ministru de Externe din 1986 până în noiembrie 1989, a fost arestat la 10 ianuarie 1990. Revoluţia l-a prins în funcţia de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. La 22 decembrie 1989, în urma unei conversaţii telefonice cu Victor Atanasie Stănculescu, s-a pus la dispoziţia noii puteri, declara la proces. La 29 decembrie, acelaşi Victor Atanasie Stănculescu i-a comunicat mutarea la Institutul de Planificare şi Prognoză. În calitate de specialist în macroeconomie i s-a cerut să elaboreze un proiect de dezvoltare economică. Noile autorităţi au ignorat proiectul, însă numele lui Ioan Totu a fost pomenit într-o şedinţă a Guvernului Roman. Propunerea de a fi cooptat în calitate de consilier în noul Minister al Economiei Naţionale a fost respinsă.
„În Guvernul de aşa-zise personalităţi, în realitate nişte oameni tineri, fără nici un fel de experienţă, oferă Maria Totu o explicaţie respingerii, de reforma economică se ocupa Adrian Severin, un jurist tânăr, care nu-l simpatiza deloc pe soţul meu. Îi fusese student la Facultatea de Drept, a venit nepregătit la examen, iar soţul meu l-a picat. La propunerea de a fi cooptat în echipa de la Miniserul Economiei s-a opus domnul Severin. După aceea a fost arestat.” Trei luni, din 10 ianuarie până în martie, familia nu a ştiut nimic de soarta lui Ioan Totu. „A venit în casă o armată de tot felul, nu ştiu ce au crezut ei că găsesc, rememorează atmosfera anului încrâncenat soţia fostului demnitar. Avem un televizor ca toată lumea. Au venit să filmeze. Am întrebat: «Ce filmaţi?» «Televizorul». Îi auzeam cum vorbesc, ce îşi spuneau între ei: «Dar, domnule, nu au nimic în cămară, mai multe avem noi acasă». Din acel moment nu am mai ştiut nimic de el, nici unde este, nici măcar dacă mai trăieşte.”
Despre detenţie, întreruptă când şi când de scurte perioade de libertate, Ioan Totu a povestit familiei puţine lucruri: „Mi-a spus: ştii ce te rog? Vorbim noi orice, dar niciodată să nu mă întrebi ce a fost acolo. Mai multe am aflat de la Ştefan Andrei, care i-a fost coleg de celulă. Că nu ştiu câte luni Ioan Totu a dormit îmbrăcat, pe un pat metalic, fără saltea, fără nimic altceva. Andrei mi-a mai spus un lucru zguduitor, că stătea la fereastră ore întregi, fără să scoată un cuvânt, căutând să vadă luminile oraşului. Ştiu că mereu s-a întrebat de ce se află el acolo”. La închisoare şi în perioadele de libertate, Ioan Totu a redactat lungi memorii despre starea economiei naţionale şi viitorul ei. Adresate Guvernului Roman, toate au rămas fără răspuns.
În luările de cuvânt din timpul procesului, Ioan Totu a fost foarte dur cu foştii săi colegi, intitulaţi „noua putere”.
A pledat nevinovat la toate capetele de acuzare şi s-a străduit să îşi probeze nevinovăţia. În aprilie 1992 s-a sinucis în spălătoria aflată deasupra apartamentului unde locuia. Familia nu îşi poate explica nici astăzi teribilul gest. Pe cunoaşterea profilului psihologic al celui care-a fost Ioan Totu, pe deducţii şi evaluări ale tabloului de ansamblu al României acelor ani îşi fundamentează bănuielile potrivit cărora moartea lui n-a fost ce pare la prima vedere.
„Ce s-a întâmplat a fost o tragedie pe care nu mi-o explic nici astăzi, spune Maria Totu. El era un om foarte tare şi eu nu pot să cred că s-a sinucis. Mi s-a spus, nu doar că nu cred. Nu era omul care să facă aşa ceva. Mi-a povestit la un moment dat, într-una dintre perioadele cât a fost liber, că a fost la un pas să dea o maşină peste el pe trecerea de pietoni de la Dorobanţi. Fiind o natură atletică, s-a ferit. Atunci mi-a spus: «Magda, ai grijă de copii, ai grijă de copii!». După moartea lui mi-au spus vecinii că pe la noi prin bloc s-au perindat foarte multe persoane şi că vecinii au fost legitimaţi. Pe mine nu m-a legitimat nimeni şi nici nu am observat ceva deosebit. S-au întâmplat nişte lucruri îngrozitoare. A dispărut exact când a fost scos afară şi s-a apucat să scrie ce reprezintă economia românească de atunci, ce bani are România, ce state sunt datoare la România. Eu îl acuz pe Iliescu de moartea soţului meu. Ştiţi, poate că nu cineva s-a dus şi l-a spânzurat, dar pot exista presiuni. Pe de altă parte, sigur, trebuie să fii foarte speriat ca să ajungi să faci aşa ceva, pentru că îţi reprezinţi că cei care te ameninţă chiar au capacitatea să facă ce spun că fac. Nu era omul care să facă aşa ceva, nu cadra. Moral, autorul moral al acestui asasinat este Iliescu.”
În 1990, rezervele valutare se cifrau la câteva miliarde de dolari
În 1990, Ioan Totu a redactat un memoriu adresat Guvernului Roman în care radiografia starea economiei româneşti la momentul zero al democraţiei „originale”. „Să nu se uite faptul că la sfârşitul anului 1989, scria fostul vicepremier, România era singura ţară dintre fostele state socialiste şi unul dintre puţinele state din lume care să nu aibă datorii externe, că în bănci erau depozite proprii de 1,7 miliarde de dolari şi peste 600 milioane de ruble, că existau creanţe de circa 2,5 miliarde de dolari, că întreprinderile româneşti erau angajate şi executau, în diferite ţări, lucrări în valoare de peste 1,5 miliarde de dolari, că în silozuri existau circa 9 milioane tone de grâu (...). Principalele procese negative care se manifestau în economia românească (înainte de 1989, n.n.) erau tendinţa de scădere a eficienţei economice şi slaba competitivitate a unui număr însemnat de produse industriale (...). Dar, repet, este vorba despre tendinţa de scădere a eficienţei economice, şi nu despre existenţa unei ineficienţe totale a economiei naţionale, aşa cum au susţinut unele persoane din Guvernul actual.”
La proces, Ioan Totu i-a acuzat pe „trădătorii” din fruntea ţării...
În timpul procesului, Ioan Totu a avut câteva luări de poziţie dure la adresa puterii. „De asemenea, în aceeaşi hotărâre (a primei instanţe, n.n.), a spus Ioan Totu, se motivează pedeapsa stabilită pentru că am manifestat asperităţi de limbaj. Cine recepţionează o asemenea formulare poate să-şi închipuie orice, inclusiv încălcarea celor mai elementare norme ale eticii. În realitate, formularea respectivă are la bază o intervenţie a mea în care exprimam dorinţa de a trăi până când voi vedea toţi trădătorii de ţară judecaţi după faptele lor. Menţionez că n-am nominalizat pe nici unul dintre câţi cunosc, pentru că sunt mulţi şi-mi era teamă că poate omit pe cineva. Dacă unele persoane au făcut alergie, iar o personalitate marcantă a declarat public, înainte de pronunţarea sentinţei, că «i-a fiert sângele în el» când a recepţionat cele spuse de mine, cred că nu sunt eu vinovat că suferea de hipertensiune.
De asemenea, faptul că al doilea judecător a declarat într-un interviu că eu am făcut unele aluzii la puterea executivă care exista atunci cred că nu poate fi considerat o motivare a sentinţei pronunţate, ci o dezvăluire (pentru care îl rog să primească toate mulţumirile mele cordiale) a imixtiunii unor persoane din fostul Executiv în atribuţiile justiţiei, care în cazul meu a constat în dictarea sentinţei (...). Mulţi au sperat că prin arestarea, judecarea şi condamnarea noastră vor intra în paradis. Realitatea este că numai un număr redus au reuşit să aibă această satisfacţie (...). Ştiu că dumneavoastră, onorată instanţă, n-aveţi nici o vină, aşa cum nici noi nu suntem vinovaţi, în pofida acuzaţiilor care ni se aduc. Şi noi, şi dumneavoastră jucăm într-o piesă al cărei scenariu a fost elaborat de alţii. Noi, după gratii, nu mai avem ce face decât să vorbim dacă suntem întrebaţi sau dacă ni se dă voie (...). Ceea ce îmi provoacă mari suferinţe este nu încheierea vieţii mele, ci traumele la care au fost şi sunt supuşi membrii familiei. Ca ultim cuvânt, îi rog să facă eforturi şi să-şi aline durerile cu amintirile zecilor de ani petrecuţi împreună, în armonie şi cu demnitate, cu speranţa că poate reunirea noastră va fi cât mai curând.”