Apusurile rosii din Cotroceni

Herescu, Turnescu, Lister, Petrini, Bagdasar, Marinescu, Iatropol, Davila. Sunt doctori din alte timpuri. Acum sunt nume de strazi in cartierul Cotroceni, un loc tacut, curat si plin de amintiri, cu vile si vilisoare cochete, ridicate intre cele doua razboaie mondiale.

Scriitorul Barbu Cioculescu, fiul marelui critic Serban Cioculescu, locuieste intr-una din aceste vile, pe o straduta dintre cele mai tacute. A locuit toata viata aici si a vazut, de-a lungul anilor, transformarile acestui cartier. "O mare parte din cartier, inca neconstruit, apartinuse doctorului Davila, dupa care l-a parcelat. Locul pe care se afla casa aceasta, de exemplu, a apartinut unui urmas. Tata l-a cumparat de la urmasi atunci cand a construit casa, prin 1935. Evident ca, fiind in jurul Facultatii de Medicina, s-au pus nume de doctori romani si straini. De exemplu, doctorul Radovici s-a sinucis la 49 de ani, aruncandu-se in mare, intr-o calatorie pe Mediterana. Se pare ca a avut o nefericire sentimentala. Pe aici mai sunt strazile: General medic Butoianu, doctor Lister, Strada Carol Davila, care este o strada lunga si destul de importanta", isi incepe istorisirea Barbu Cioculescu.

Marea majoritate a strazilor poarta nume de doctori celebri, romani sau straini. In Cotroceni se gaseste Facultatea de Medicina

LIMITA. De fapt, cartierul Cotroceni era la limita Bucurestiului. "Cred ca aici a fost multa vreme padure si, pe masura ce padurea s-a retras, s-a construit. O data cu ridicarea Palatului Cotroceni, o buna parte din cartier a fost construita pentru personalul Majestatii Sale, Regele Ferdinand, colonei, generali. Aici, de pilda, pe Doctor Turnescu, o casa era a generalului Sion, cealalta a unui alt general, care a fost directorul postelor. Deci, daca strazile erau cu nume de doctori, locuitorii erau in genere militari. Si erau militari care-si aveau sarcinile in jurul Palatului Regal", spune Barbu Cioculescu.

MULTA VERDEATA. La nord, limita propriu-zisa a cartierului era reprezentata de frumoasa Gradina Botanica, unde se pare ca ar fi fost, in urma cu aproape doua secole, tabara lui Tudor Vladimirescu. Alte limite sunt reprezentate de Podul Cotroceni si malurile Dambovitei, Biserica Sfantul Elefterie si Strada Doctor Pasteur reprezinta margini ale Cotrocenilor. "Pana de curand era un cartier cu multa verdeata, socotit ideal pentru sanatate. Foarte multe gradini, foarte multi copaci, acum au aparut foarte multe automobile. Marele bulevard din fata Facultatii de Medicina, care s-a numit cand Bulevardul Carol al II-lea, cand Bulevardul Doctor Petru Groza, acum Bulevardul Eroilor Sanitari, avea pe o parte si pe alta castani batrani care faceau un fel de bolta deasupra. Pana cand s-a introdus troleibuzul si a trebuit, din pricina firelor, sa fie taiati. Te plimbai pe dedesubt ca printr-un labirint. Cand veneai vara din centru, aici era cu doua-trei grade mai racoare si mai placut. Si erau celebrele apusuri de soare din Cotroceni. Mihail Sadoveanu venea sa vada aceste apusuri rosii foarte flamboaiante din cartier. Nu era un cartier de bogatasi, cum era cartierul Bonaparte, bunaoara (n.r. - intre Calea Dorobantilor si Bulevardul Aviatorilor)", isi deapana amintirile Barbu Cioculescu. Cotroceni a fost un cartier in care au locuit multi artisti: Ion Barbu a stat pe Carol Davila, Ion Minulescu a locuit pe Str. Dr. Gheorghe Marinescu, alaturi de familia lui Liviu Rebreanu, Adrian Maniu locuia pe Str. Sf. Elefterie, pe Str. Dr. Capsa locuia sculptorul Oscar Han. Si Marin Preda a locuit in acest cartier, si regizorul Dinu Cocea. "Un cartier pasnic, care si acum are placerile lui de viata si care gazduieste cartierul Cotroceni, palat prezidential, cand si cand vizitabil. Dar cartierul nu e asa de mare cum pare, e mai mult o limba de pamant intre Dambovita si dealul care duce catre 13 Septembrie, catre Tudor Vladimirescu."

Viata s-a mutat in Bucuresti in diferite cartiere, a inflorit in cate unul, pe urma a disparut. Bucurestiul a fost multa vreme reputat tocmai pentru faptul ca gaseai aici un palat, aici un bordei. Erau constructii neregulate, unele intrate de tot in strada. El a fost regularizat incet si au fost cativa primari care i-au obligat pe constructori sa respecte anumite reguli. - Barbu Cioculescu scriitor

DRUMUL PAVAT CU TRUNCHIURI

Bucurestiul inceputului de secol XX era un oras curat, cu mai putin praf si cu mai mult chef de viata Calea Victoriei, una dintre cele mai cunoscute artere bucurestene, era numita in trecut, prin secolul al XVIII-lea, Podul Mogosoaiei. Faimoasa strada a fost croita in 1692, de catre Constantin Voda Brancoveanu (1688-1714), care mostenise locul de la o bunica, postelniceasa Ilinca Cantacuzino. Brancoveanu a poruncit construirea drumului pentru a scurta drumul dintre palatul domnesc din Bucuresti si cel de la Mogosoaia, palat ce gazduieste in zilele noastre Muzeul de arta feudala brancoveneasca. Partea cea mai veche a strazii exista si atunci, fiind numita Ulita Mare, si care se intindea de la Piata Senatului, acum Piata Natiunilor Unite, pana la Biserica Sarindar, unde se afla astazi Cercul Militar. Brancoveanu a unit-o cu Drumul Brasovului, care mergea spre actuala Sosea Kiseleff. Noul drum a capatat numele de Podul Mogosoaiei, deoarece era pavat cu trunchiuri mari de copaci ce inlesneau circulatia pe vreme de ploaie. Pavarea cu trunchiuri de copaci era un adevarat mestesug ce cerea cunostintele unui mester, ale unui podar. MARTURII. La 1830, arhitectul Royer scria despre acest pavaj: "Si chiar nu este rar sa vezi cum aceste scanduri, prost legate intre ele, arunca pe trecatori sus in aer si, cazand, ii stropesc cu o ploaie de noroi negricios si mirositor". Primele incercari de pavare cu piatra se fac abia dupa 1832, sub domnia lui Grigore Ghica, iar in timpul lui Voda Caragea, la 1814, se introduce iluminatul pe timp de noapte al strazii, cand la fiecare sapte case se monteaza un felinar cu lumanari de seu. In anul 1857, la Rafov, langa Ploiesti, se construieste prima rafinarie din lume destinata prelucrarii industriale a titeiului si obtinerii petrolului lampant, fapt ce contribuie la iluminarea stradala a Bucurestiului, primul oras din lume iluminat cu felinare ce consuma petrol lampant, la 1861. Pe Podul Mogosoaiei ardeau pe timp de noapte lampile cu petrol, inainte ca acest lucru sa se intample la Paris si la Berlin. La Viena, abia in 1859 se va aplica aceasta inovatie. (Violeta Cristea)

CARTIER DE PROFESORI INSTARITI

Bucurestiul a semanat multa vreme cu un "mare sat", e de parere Barbu Cioculescu. "S-a construit destul de repede, cam intr-un secol, si fara nici un fel de plan din timp pregatit. Aici, in Cotroceni, au venit acei militari din jurul palatului, au fost si medicii de la Medicina. A fost un cartier de profesori secundari, de pensionari instariti, nu de oamenii cei mai bogati, care locuiau pe la sosea, pe acele strazi care sunt si astazi cele mai opulente din Capitala, ca, de pilda, Aleea Alexandru. Cartierul asta s-a facut cu cateva strazi foarte frumoase, pentru ca oamenii si-au facut vile. Pe unele si scria: «Vila Cora», «Vila Elisabeta». Au fost cativa ani intre cele doua razboaie mondiale foarte profitabili economic, inainte de Marea Criza, cand s-a construit mult. Iarasi, izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a prins societatea romaneasca in plina dezvoltare. Atunci s-au facut acele vile numite «florentine»", afirma scriitorul.

GRADINA BOTANICA, BOMBARDATA Cartierul Cotroceni a fost bombardat in 1944, laolalta cu Gradina Botanica. In ziua de 4 aprilie a acelui an, Barbu Cioculescu se afla chiar in aceasta gradina. Scriitorul povesteste ca atunci s-a dat alarma antiaeriana, dar el a crezut ca este doar un exercitiu. Si pentru ca era imbracat intr-o jacheta noua pe care in nici un caz nu voia s-o murdareasca aruncandu-se in vreun buncar, tanarul pe atunci Cioculescu a ales sa ramana afara. Jacheta sau, asa cum spune scriitorul, "prosteasca vanitate" i-a salvat viata, pentru ca adapostul antibombardament a fost distrus complet de bombe, in vreme ce el insusi a scapat teafar. Gradina are si alte amintiri. La intrare, este o inscriptie ce aminteste ca pe la 13 septembrie 1848 peste 40.000 de bucuresteni si tarani din imprejurimi au luptat impotriva trupelor otomane trimise sa inabuse revolutia. PITORESCUL HAN CU TEI REZISTA PESTE VEACURI IN POVESTE Hanul cu Tei este astazi printre putinele locuri din Bucurestii de altadata care mai pastreaza ceva din caracteristica si pitorescul de-atunci, iar acestea se pot observa, in special, in partea dinspre Strada Blanari. Din documente si din ceea ce se vede astazi rezulta ca Hanul cu Tei avea doua intrari: una pe Strada Blanari si alta pe Strada Lipscani. Pravaliile erau pe o parte si pe alta, iar intre ele, o strada care pana la 1916 era pavata cu piatra de rau. In general, constructia e si azi foarte solida si chiar zidurile despartitoare sunt groase, facute din caramizi inguste, bine arse si cu un strat de mortar intre ele tot atat de gros ca si caramizile. LIPSCANIE CU TOPTANUL Hanul cu Tei de pe Strada Lipscani are o istorie ce incepe in 1833, anul in care a fost construit de Anastasie Polizu si Stefan Popovici. Pe Strada Blanari, deasupra gangului de intrare, se afla si astazi o stucatura cu diferite ornamentatii cu literele A.P. si S.P., initialele proprietarilor de atunci. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, o parte din negustorii Capitalei isi aveau sediul aici, cum a fost Niculae Kirilof, mare negustor de blanuri si care isi aducea marfa din voiajurile in Rusia. La indemnul ginerelui sau, un alt priceput negustor isi va deschide si o afacere de lipscanie (manufactura) cu toptanul. (Violeta Cristea)