Au scapat de la Bug

Amintirile rromilor care au reusit sa scape din Transnistria sunt desprinse parca dintr-un film de groaza. Foamea crunta i-a adus pe unii dintre ei in starea de a-si manca proprii copii morti de inanitie, de frig ori tifos. Supravietuitorii, dar si urmasii lor reactioneaza insa puternic in fata unui cuvant. "Bug" este cheia de acces spre memoria lor. "Cum a fost la Bug?" Numele raului ce delimita zona aflata in administratia romaneasca de teritoriul sovietic ocupat de germani le trezeste si azi fiori.

In mintea unora dintre ei, amintirile se amesteca: "Eram tineri, au trecut atatia ani de atunci…", spun astazi. Pentru altii, experienta deportarii este inca foarte vie. Povestesc cu precizie cate grame avea ratia zilnica de paine, sare, cartofi sau untdelemn. Rromii din localitatea Liesti, judetul Galati, sunt la origine din neamul caldararilor. Au fost deportati in 1942. I-am intrebat despre existenta transnistreana cu teama ca nu vor dori sa-si readuca in memorie doi ani durerosi. Rromii din Liesti ne-au intrecut insa asteptarile. Dupa 60 de ani de tacere, acum sunt dornici sa povesteasca.

"Nici puii de serpi sa nu mai aiba soarta noastra!", se roaga astazi Enuta Spiridon (foto)

DRUMUL GOLGOTEI. "Ne-a strans pe toti pe camp, 45 de familii din judetele Buzau si Ramnicu Sarat, ca pe vremea aceea era judet si Ramnicu Sarat." Sunt primele amintiri despre deportare ale lui Iorgu Stanescu, bulibasa al rromilor din Livesti mai bine de 20 de ani, fost deportat in Transnistria. Mos Iorgu apartine neamului caldararilor. Caldararii se plimbau cu satra din loc in loc, se asezau la marginea satelor, confectionau galeti, cazane de tuica, ceaune, pe care le vindeau taranilor sau oricui era dispus sa le cumpere. Vara deportarilor a gasit satra lui Iorgu Stanescu langa Ramnicu Sarat. Cele 45 de familii de caldarari si-au incolonat carutele care le serveau atat ca mijloc de transport, cat si ca locuinta, apucand drumul spre Transnistria. "Familia mea a plecat cu caruta nostra, la care trageau patru catari", si-a amintit si Ileana Stanescu, din acelasi neam, al caldararilor. Drumul s-a facut sub paza jandarmilor. Au mers din post in post, pana in judetul Golta.

Rromii sedentari au parcurs drumul cu trenuri special "puse la dispozitie" de autoritati. "Trenul avea si vagoane de marfa si de persoane, povesteste Mitica Savin despre calatoria spre Transnistria. Ne-am intalnit cu multi tigani, erau din toata Romania. Trenul mergea la Odessa, trecea Prutul si Nistru, iar cap de linie era la Odessa." Pe drum nu au primit nimic de mancare. "Cati nu au murit de foame si de sete…", si-a amintit si Enuta Spiridon. In vagoane erau santinele care aveau grija ca deportatii sa nu sara din tren.

Mitica Savin (foto) era un copil de 11 ani atunci cand a fost impuscat in brat de un soldat german

MOMEALA. In vara lui 1942, printre rromi a circulat zvonul ca sunt dusi in Transnistria pentru a li se da lor casele si pamanturile abandonate de rusii care fugeau din calea armatelor germane si romanesti. Din acest motiv au existat cazuri de rromi care s-au dus de bunavoie, desi nu fusesera trecuti pe listele deportabililor. "Ne spuneau asa: «Va ducem, ca au ramas case de la rusi, va stabilim, va dam case si pamant acolo. Eram bucurosi", povesteste Maria Stanescu despre iluziile care au insotit-o pe drumul spre malul Bugului. Acelasi lucru li s-a spus si rromilor sedentari, nu doar nomazilor, care prin traditie nu detineau alta locuinta decat caruta cu coviltir. "Ne-au spus sa mergem, ca ne da pamant, si-a amintit Enuta Spiridon pacaleala autoritatilor. Noi aveam casa noastra, mobilata. Aveam cai, vaca, pamant in comuna Umbraresti din judetul Tecuci. Parintii erau gardisti (oameni de serviciu) la primarie. Nu prea am crezut, dar ce era sa facem? Oricum ne-a luat cu forta, cu jandarmii." Si familiei lui Mitica Savin i s-a oferit aceeasi motivatie: "Ne-au spus ca ne duc intr-un loc unde o sa ne fie mai bine, o sa avem lampile aprinse, case tencuite, tot ce vrem noi. Dar noi, cand am plecat la Bug, am lasat acasa gaini, cai, vaca, a ramas tot ce strange omul pentru toamna: muraturi, pasari, curcani, gaste, caruta, cal".

"LAMPI APRINSE" SUB PAMANT. Satra lui mos Iorgu s-a oprit in judetul Golta din Transnistria, chiar pe malul Bugului. Pentru cei care inca mai sperau ca se vor imbogati, sosise vremea dezamagirilor. "La 20 si ceva de kilometri de un sat, langa o padure de brazi, ne asteptau 560 de bordeie sapate in pamant, isi aminteste cu precizie Iorgu Stanescu, in ciuda celor 93 de ani ai sai. Erau bordeie sapate la 4 metri sub pamant, acoperite cu frunze si cu pamant, fara usa, fara geam, fara nimic. Intr-un bordei erau si 10 si 20 de persoane, dupa cat de mare era familia", a spus in continuare fostul bulibasa. Ileana Stanescu si-a amintit ca a stat o vreme la o ferma, unde dormeam in corturi. Iarna le-a fost data cate o camera.

Rromii sedentari au primit parca si mai greu noile conditii de locuit. "Au dat afara dintr-o comuna toti ucrainenii si ne-au bagat pe noi, povesteste Enuta Spiridon. In fiecare camera dintr-o casa au bagat cate o familie. Abia aveam loc sa ne miscam, ca noi era multi. Mama, tata plus 12 frati si surori intr-o camera foarte mica." Mitica Savin, care spera probabil ca va gasi in Transnistria "lampi aprinse si case tencuite", a fost cazat impreuna cu familia intr-un grajd de 100 de metri lungime si 20 latime, in care locuiau deja rromi din Basarabia.

PADUREA CU PARTIZANI. Conform legii, rromilor deportati trebuia sa li se dea de lucru. Mos Iorgu a fost repartizat sa taie o padure a carei doborare fusese decisa "inca de pe vremea lui Neculai Tarul". "Padurea era cu partizani, de aceea acolo nu se baga armata, nu se baga nimeni. Acolo ne-au dus pe noi, tiganii care am ramas in sanatate dupa iarna ce trecuse", a povestit fostul bulibasa din pataniile trecutului. Ileana Stanescu a lucrat in agricultura. Desi era un copil de numai 12 ani, Enuta Spiridon a lucrat la spart piatra. I se daduse un ciocan urias. Cu pietrisul astfel rezultat astupa gropile din sosea. Ca sa ajunga la lucru trebuia sa parcurga 10 kilometri. Ratia de mancare era de un sfert de paine. Mitica Savin avea in momentul deportarii 11 ani. N-a spart piatra. El a sapat transee.

25 DE CIOMEGE. Confortul dintr-un bordei era departe de cel pe care probabil l-ar fi oferit casele din amagire. In scurt timp s-a dovedit insa ca aceia care reusisera sa ocupe cu familia o astfel de locuinta subterana se puteau considera privilegiati. "Care a incaput in bordeie a trait. Care a ramas pe afara a murit a povestit nonagenarul Iorgu Stanescu. Multi tigani care nu au prins loc in bordeie au murit degerati." Din cate spun documentele, iarna 1942-1943 a facut cele mai multe victime in randul rromilor deportati.

La fel de vie in memoria rromilor este si amintirea batailor primite din belsug. De la cine? De la toata lumea: de la jandarmii romani care ii pazeau, de la soldatii nemti, de la localnicii nemultumiti de prezenta "musafirilor". "Daca greseam cu ceva, si-a amintit Iorgu Stanescu, jandarmii ne punea jos si ne bateau - 25 de lovituri cu ciomagul pe spinare."

HRANA DIN CADAVRE. Supravietuitorii infernului din Transnistria isi amintesc senzatia de foame de parc-ar fi fost ieri. Toti cei care au rememorat acei ani au mentionat-o fara exceptie. Mai mult, au plasat-o chiar pe primul loc printre factorii cauzatori de moarte.

AU MANCAT CE SE GASEA. Ratiile aduse de autoritati erau insuficiente si nici acelea nu soseau cu regularitate. "Noi am cumparat, ca am avut bani, si asa am scapat, povesteste Ileana Stanescu. Socrul meu a plecat din tara cu 700.000 de lei. Care nu avea sa cumpere murea." Au mancat scoici adunate din Bug, pestele prea mic pentru a mai fi luat de pescari, cartofi cruzi.

Foamea i-a impins pe spre gesturi disperate. Din povestirile martorilor, canibalismul nu era un fenomen tocmai rar in comunitatile de rromi deportati. "Am vazut un tigan, ii murise cuscra-sa. I-a scos ficatul, l-a fript si l-a mancat, povesteste Iorgu Stanescu ororile vazute in anii aceia. La care le murea un copil, luau de la mort un picior, il frigeau, il mancau si gata." "Am vazut cum se mancau unul pe altul, parinti care isi mancau copiii dupa ce mureau", confirma si Enuta Spiridon teribila poveste a lui mos Iorgu.

IN PAMANTUL TRANSNISTRIEI. Familiile nomazilor plecasera spre Bug cu toti membrii lor. Dar in Romania nu s-au intors familii intregi. De multe ori scapase de la moarte unul singur. Pe drumul de intoarcere spre casa, Iorgu Stanescu s-a ratacit de sotie si de cei doi copii. Nu i-a mai revazut niciodata, nu stie ce s-a intamplat cu ei. Poate mai sunt si astazi in viata, poate au murit chiar atunci, in valtoarea razboiului. Ileana Stanescu si-a pierdut socrii. Oameni in varsta, nu au suportat foamea, frigul si pierderea aurului. Enuta Spiridon si-a pierdut "la Bug" parintii si trei surori. Lui Mitica Savin, Transnistria "ii datoreaza" un tata.

Batranii care ne-au povestit astazi traumatizantele experiente erau atunci copii sau adolescenti. Desi au trecut mai bine de sase decenii, ei inca se mai intreaba: "Oare cui a folosit toata suferinta noastra?".

Iorgu Stanescu nu si-a mai revazut niciodata sotia si cei doi copii, de care s-a ratacit in 1944, pe drumul de intoarcere spre casa

"In 1944 am fugit pe jos, ne ajungea frontul din urma. Am ajuns la Causani, in Basarabia. Intr-o noapte, s-a lasat frigul. Noi ne oprisem pe camp, langa gara. Erau acolo doua case pustii si ne-am bagat acolo vreo 20 de tigani. Era frig tare. In noaptea aceea a cazut o bomba chiar langa una din casele in care intraseram. Pe mine m-a atins la picior o schija. Rana s-a vindecat, dar semnul il am si acum. Oricum, era mai bine decat sa te intalnesti cu nemtii" - Iorgu Stanescu, deportat in Transnistria

"Intr-o iarna - era un ger de crapau si pietrele - am stat ascunsa intr-o sura o saptamana. Eram in picioarele goale. Mi se lua pielea de pe picioare cum se ia soricul de pe porc. Ma ascunsesem de frica batailor. M-am dus odata la iarmaroc sa capat si eu ceva. Am venit batuta, de am zacut trei saptamani. M-au batut oamenii din sat. Iarna n-aveam lemne. Am distrus acoperisul ca sa facem focul. Mai era o padure si luam lemne de acolo. Asa mica cum eram, ca aveam numai 12 ani, ma duceam in padure si adunam uscaturi. Daca ne ploua sau ne ningea, ne inghesuiam cu totii intr-un colt" - Enuta Spiridon, deportata in Transnistria

INTOARCEREA DIN INFERN

Pentru Enuta Spiridon, drumul la intoarcerea acasa in anul 1944 s-a dovedit o experienta aproape la fel de teribila ca si anii petrecuti la Bug. Pleca fiecare cum putea. "O luna m-am chinuit pana ce am ajuns acasa, povesteste batrana de azi, care atunci era doar un copil. Plecam, mergeam 5-6-10 km, jandarmii ne prindeau, ne intorceau din drum. Iar plecam, iar ne prindeau." Dupa mai multe incercari nereusite, a izbutit intr-un final sa ajunga la Tighina. A stat o zi si o noapte ascunsa sub o bancheta dintr-un vagon de tren. A ajuns la Galati si a incercat sa cumpere bilet de tren spre casa. "Bani aveam sa cumpar. Aveam niste lame de la tata, ramase in haina lui dupa ce a murit. Le-am dat la un soldat in Tiraspol, care mi le-a platit cu 20 de lei. Tineam banii strans, in pumn. Dar nu mi-au dat." Bilete nu se vindeau decat celor care aveau buletin. Copilul fugit din Transnistria nu avea nici un fel de acte. Dezamagita, epuizata de oboseala, s-a hotarat sa plece pe jos. A mers prin gara, de-a lungul liniei ferate. Cand nu mai spera, a vazut un tren ce statea sa plece. "Nene, ma lasi si pe mine sa merg deasupra trenului?", a intrebat pe unul din soldati. A primit un raspuns afirmativ. Astfel, de la Galati la Ivesti, vreo 50 de kilometri, a calatorit nu in tren, ci pe tren. Din tot satul, n-a mai recunoscut decat biserica. Asa a stiut ca a ajuns in sfarsit acasa. N-a mai gasit nimic din ceea ce fusese casa parinteasca. O vreme a locuit pe la rude sau vecini mai milostivi. Apoi viata si-a intrat in cursul ei firesc. Anii aceia nu a reusit sa-i uite niciodata. Pentru rromi, experienta Transnistriei a fost mai mult decat traumatizanta. Multa vreme n-au spus nimanui nici un cuvant despre cele petrecute "la Bug". La ultimul recensamant, facut dupa 1990, Enuta Spiridon s-a declarat romanca. Ii este si astazi teama sa nu fie deportata din nou. "Decat sa ma mai intorc acolo, mai bine ma omor singura", da glas supravietuitoarea spaimelor care n-au parasit-o nici dupa atatia ani. "Toata viata mi-am amintit. Si acum visez ce-am patimit. Nu e noapte sa nu visez." Desi a trecut prin multe, Enuta Spiridon ii multumeste Cerului ca a scapat cu viata. "Numai eu stiu cat am suferit. Nu doresc sa se mai intample asta nici la puii de serpi", spunea ea astazi. Celor care au facut din ea un copil fara copilarie le doreste sa fie iertati in primul rand de Dumnezeu.

DECIZII NEOMENESTI "La Bug am nascut doi gemeni, povesteste Maria Stanescu din neamul caldararilor. Erau baieti. Aveam asa, un fel de batista. I-am invelit pe amandoi, i-am dus intr-un sant si i-am lasat acolo. Daca lasam copiii, ar fi murit soacra-mea, socru-meu, oameni batrani", isi justifica ea o alegere care ar parea de necrezut astazi. "In 1944, un plutonier ne-a spus sa plecam care cum putem, isi aminteste si Ileana Stanescu. Ne-am intors pe jos. Eu aveam un copil in brate, unul dupa gat si eram si gravida. Pe cel mai mare l-am lasat intr-un sant… Plangea saracu’, mi-a fost mila, era de-acuma marisor si bun, dar ce era sa fac?..." BUGUL, PAZNIC DE NADEJDE Rromii cazati in bordeie n-au incercat sa fuga in cei doi ani cat a durat calvarul deportarii. Nici nu aveau unde. Satra lui Iorgu Stanescu a fost asezata chiar pe malul raului. Zona era inconjurata cu gard de sarma ghimpata intr-o parte. In cealalta, paznic era apa Bugului. In care multi si-au gasit moartea. Granita dintre zona administrata de romani si zona de ocupatie germana era chiar pe mijlocul apei. Nomazii intrau in apa dupa scoici si peste. "Care depasea linia era impuscat de nemtii de pe malul celalalt, si-a amintit mai departe Iorgu Stanescu. Care era impuscat cadea in apa si nimeni nu mai stia nimic de el." TRATAMENT CU CARPA ARSA In momentul in care familia i-a fost deportata, Constantin Savin nu era acasa. A cerut primarului sa plece dupa "ai lui", si astfel a ajuns si el "la Bug". "Tata a iesit afara cu o cutie de conserve, povesteste Mitica Savin, sa ia apa din copita calului ca sa bea. Tocmai atunci trecea un soldat neamt. Cum l-a vazut, l-a impuscat in cap. Altadata pe mine, un copil de 11 ani, m-a impuscat un alt soldat. M-a nimerit in mana. Mi-a pus mama niste carpa arsa, nici azi nu stiu cum de m-am vindecat."