Calator printre suflete

La o cautare pe net cu Florin Piersic actorul de teatru gasesti doar "Oameni si soareci" si "Logodnicele aterizeaza la Paris". Si totusi... Intre ele e o viata de om. O cariera care, de zgarii cu varful unghiei dincolo de posteritatea peliculei, gasesti atat de efemera scandura a scenei de teatru, acolo unde, sub vrafuri de cronici de spectacol de care nimeni nu-si mai aminteste, ramane memoria celor care l-au vazut din intunericul incremenit si tacut al salii.

Magia. Totul se petrecea chiar acolo, sub ochii lor. Fara telecomanda, fara pauza de-un detergent, telefoane mobile, ulei sau tampoane care trebuie sa te faca fericita ca te-ai nascut femeie! Sunt curios insa cati dintre cei ce intra intr-o sala de teatru sunt constienti ca devin astfel martorii unui act unic, irepetabil, si ca tocmai in aceasta efemeritate ii afla valoarea? Dar asta e o alta discutie...

Poveste de dragoste. Pe vremea cand numele teatrului din Piatra-Neamt echivala cu cel al unei adevarate scoli de teatru de unde nume ilustre isi trag cu nedisimulata mandrie radacinile profesionale, gasesti intr-o condica veche de spectacol, deasupra semnaturii regizorului etnic, o data si cateva nume. "03.10.1958", scrie cu creionul chimic. Litere inclinate, albastrui. "«Vicleniile lui Scapin», regia David Esrig. Premiera", e adaugat cu litere mari. Apoi, "Radu Voicescu, Florin Piersic, Victor Radovici, Cosma Brasoveanu, Dumitru Chesa, Gheorghe Popovici Poenaru, George Motoi, Constantin Constantin, Nicoleta Sonea, Atena Zahariade, Zoe Muscan Dragomirescu, Ion Teodorescu, Leopoldina Balanuta, Vera Lazar". Numele se inghesuie pentru a incapea toate pe randurile marunte.

Dupa zece zile - si alte zece pagini de condica - o alta premiera. Acelasi scris marunt, acelasi Florin Piersic la inceput de cariera in "Orologiul Kremlinului" in regia lui Cristian Munteanu, cel care avea la randul lui sa scrie istorie in teatru si radio.

Intalniri... Si te-ntrebi atunci, care este cu adevarat Generatia de Aur...? Mai bine am lasa clasificarile si ne-am bucura de ei pur si simplu! Nu dupa mult timp va urma Teatrul National intr-o lunga si frumoasa poveste de dragoste, cu personaje carorea le-a dat suflet, pe care doar istoricii teatrului le-au mai tinut socoteala, dar de care noi, restul, doar ne-am bucurat. Si asta numai pentru ca teatrul nu are generic de final... Niciodata!

Teatrul Si legendele

Dupa ce l-a vazut in "Oameni si soareci", Marin Preda a spus ca Florin Piersic a devenit actorul sau de suflet. Marturisirea, culeasa din zvonistica teatrului, se spune ca scriitorul i-ar fi facut-o graficianului Puca intr-o dupa-amiaza de vara bogata-n Murfatlar la Mogosoaia, pe atunci centru de creatie al Uniunii Scriitorilor. Un martor cu nume sonor mi-a confirmat asta, subliniind ca apare si-n caietele lui Marin Preda. Tot ce se poate, avand in vedere ca mult mai celebrul Kirk Duglas se spune ca ar fi refuzat sa faca o continuare a filmului "Discipolul Diavolului", dupa ce vazuse spectacolul in care Florin Piersic juca rolul titular pe scena unui teatru european, cu ocazia unuia dintre turneele Nationalului din Bucuresti. Legende despre legende...

Partener frumos si nebun "Lui Florin i-am fost partenera in «Dulcea pasare a tineretii», unul dintre cele mai frumoase spectacole ale Teatrului National. Un text deosebit, care, iata, se joaca si azi cu succes. Damian Crasmaru, care a facut parte si din distributia lui Mihai Berechet, joaca acum rolul pe care maestrul Calboreanu il interpreta candva. Am ramas cu sufletul la acel spectacol, iar Florin, cu care m-am inteles foarte bine, lucru destul de rar, si care adora piesa, o pomeneste la randul lui cu bucurie de fiecare data", isi aminteste actrita Carmen Stanescu. Fata nevazuta a lunii "Dorinta (as putea spune chiar nevoia!) de popularitate i-a si indepartat pe unii dintre prietenii lui Florin. Ne cunoastem de ani in sir, o viata de om, si niciodata n-a stiut sa dea un telefon, macar de o zi de nastere, mie sau oricui altcuiva, daca nu avea si ceva de castigat din asta. Poate sunt prea aspru, poate amicitia noastra a degenerat in timp, dar nu pot sa-i recunosc merite pe care nu le are", mi-a marturisit telefonic un actor rugandu-ma sa nu (subliniez, sa nu!) scriu aceste randuri. O fac totusi, din spirit de echitate, pastrand insa taina numelui celui ce-a rostit vorbele. Din culise. Frumosul nebun al Teatrului cel Mare "Criticul de film Irina Nistor spunea despre Florin ca a gasit elixirul popularitatii. Cred ca domnia sa a sintetizat in aceste vorbe cel mai bine tot ce «patimeam» noi cu el zi de zi la spectacole si repetitii. Imi aduc aminte cand jucam «Masina de scris», de Cocteau. Era atat de cerut de public spectacolul, ca atunci cand nu puteam sa-l jucam la sediu din pricina altui spectacol, jucam la gradina de vara din Bucurestii Noi. Mai mult chiar. Ajunsesem sa avem doua reprezentatii in acelasi timp, cu doua decoruri si doua distributii diferite, si acolo, si la gradina de vara de la 23 August, cum se chema atunci. Si de fiecare data incepeam cu 15-20 de minute mai tarziu din pricina admiratoarelor care-i cereau autograf. Regizorul Alexandru Finti la spectacolele lui dadea mereu telefon dupa el sa se asigure ca vine la timp. Se enerva, il certa, dar in urmatorul spectacol tot pe el il distribuia!", rupe pentru noi cu un zambet cateva clipe din jumatatea de veac si mai bine petrecuta in teatru regizorul tehnic Pompiliu Radulescu.