De altadata

Cum se casatoreau si cam cati divortau in veacul al XVIII-lea, cum era la Mosii de vara la un an dupa cucerirea Independentei si ce lume extraordinara a vazut coana Lizica la inceputul secolului al XX-lea.

Viata de familie in secolul al XVIII-lea era plina si tumultuoasa, macar ca se afla sub protectia bisericii, ca intreaga existenta a individului de la acea perioada in Tara Romaneasca. De la botez si pana la cantarea de deasupra gropii, omul era legat de biserica.

URCAREA DEALULUI. Documentele vremii scot in evidenta o lume pestrita, cu obiceiuri si valori diferite mult de cele ale zilelor noastre. In scrisori, jalbe, testamente si alte marturii scrise, pastrate in arhive, se pot vedea mai ales nemultumirile, pricinile de certuri, motivele de divort dintre oameni sau cel mult aprecierea sotului fata de sotie sau invers, motiv pentru care unul dintre ei devine mostenitorul intregii averi a celui care urmeaza sa moara. Despre dragoste aflam mai putin. In cartea Constantei Ghitulescu "In salvari si cu islic", aparuta la Editura Humanitas, gasim o sugestiva cronica a familiei valahe din secolul amintit. Autoarea povesteste felul in care se dezlegau litigiile dintre soti, si anume, acestia, daca nu se mai intelegeau, luau calea bisericii. Adica mergeau la Mitropolie, in Bucuresti, unde se judecau tot felul de pricini si unde Vladica "impartea" dreptatea. De aici si proverbul lui Anton Pann: "Duminica cununie/Si luni la Mitropolie", cu timpul, sintagma "a urca Dealul Mitropoliei" devenind sinonima cu a divorta. Autoarea cartii amintite a descoperit ca intre anii 1700 si 1800 s-au facut 420 de jalbe de divort, ceea ce, chiar si la populatia de atunci, se poate spune ca era o rata mica, dar si mentalitatea era alta in epoca. Exista frica de Dumnezeu, rusinea de oameni, ca si prejudecata ca o femeie divortata isi gasea mai greu alt sot. In orice caz, ii trebuia o zestre mai mare. Casatoriile boieresti se aranjau in asa fel, incat sa fie "un beau mariage" care sa aduca ulterior niste profituri maxime familiei. La acea vreme exista principiul de a nu se face casatorii intre pamanteni si straini. Vointa lui Voda era porunca de necontestat, dar mai erau si unii fii de boieri care doreau sa-si uneasca destinele, de neam diferit fiind. Banul Mihai Cantacuzino povesteste in cronica sa despre acest amestec nedorit al lui Nicolae Voda Mavrocordat in viata tinerilor insuratei. Acesta a interzis casatoria dintre Maria Cantacuzino, ramasa vaduva, si Constantin Zaguriano, vel gramatic, el fiind de neam grec. Cei doi au vrut sa fuga peste Dunare sa se cunune acolo, dar oamenii domnului i-au prins, obligand-o pe boieroaica sa se cunune cu vistierul Constantin Ramadan. Pana la urma, "macar ca cu sila se maritase, dar cu toate acestea, el fiind om bun, cu cinste si de neam bun, a trait cu dansul prea bine", spune cronicarul.

Cine nu isi cumpara balon, zbarnaitoare si nu se dadea in scranciob degeaba mergea la Mosi, spunea scriitorul Ioan Slavici

SLAVICI, LA MOSI. Fiu de cojocar, nascut chiar la 1848, o data cu Revolutia, originar din Siria Aradului, Ioan Slavici, marele prieten al lui Eminescu, povesteste cu multa duiosie, dar si cu precizie despre lumea, locurile si oamenii pe care i-a cunoscut. Iata cum vedea el la 1878 Mosii, acel balci la care si Domnul cu Doamna mergeau. "O multime pestrita si indesata… steaguri, fum, strigatele birjarilor, biciurile vizitiilor, cate o palarie cu rozeta, o trasura, cativa oameni care se imbulzesc, un flacau cu un cos pe umar, o femeie cu rochie rosie, un copil care plange, un ofiter calare, doua femei frumoase intr-o birja, o tiganca cu ghiocei de mare, un cazac beat, un sir de turtelari «dulce cu migdale», miros de fleica si carnati, lautari, pulbere, stai putin!, sa culegem o bucata. La dreapta, de-a lungul soselei, vedem roate, osii, care intregi, scari, doage, obezi, ceapa, usturoi, caciuli de miel, palarii latarete, piei argasite, opinci, cojoace impodobite cu flori, fel de fel de panzeturi, tort boit, cate o baba cu buruieni de leac, cate una cu gogosi calde, cate un vrav de nuci, de poame uscate, de alune" etc. Autorul mai scrie cu naduf: "Politica dracului! Chiar nici la Mosi nu poti intra fara ca sa ti se puie in cale", dar observa ca "sa vii insa la Mosi si sa nu-ti cumperi balon, fluier, turta dulce cu migdale, zbarnaitoare, sa vii la Mosi si sa nu vezi calusarii, nu! Asta nu s-a mai pomenit".

La inceputurile sale, tramvaiul era tras de cai si a trebuit sa astepte multisor pana cand s-a dispensat de vatmanii pe patru picioare

TRAI, NENEACA! In timpul ocupatiei germane din 1916-1918, Elisabeta Odobescu-Goga, care era nepoata lui Alexandru Odobescu si sotia fratelui lui Octavian Goga, a fost, ca mai toate doamnele si domnisoarele inaltei societati angrenate in activitatea Crucii Rosii, alaturi de Regina Maria. Din acea perioada ne-a ramas de la ea un jurnal pe care a binevoit sa-l incredinteze tiparului. Zoltan Rostas a realizat si niste convorbiri cu doamna amintita, convorbiri care, impreuna cu jurnalul, fac obiectul delicioasei carti "Secolul Coanei Lizica". Jurnalul pe atunci domnisoarei Odobescu iveste o lume vazuta prin lentila personala a autoarei, in care Martha Bibescu apare ca "hoasca oribila" si "tradatoare", pentru ca este filogermana, Elena Vacarescu are ceva sange de tigan, iar Caragiale este un "placintar care tine tava pe frunte". Oamenii se vizitau des, unele case aveau saptamanal o zi de primire. "Spunea sora mea ca era la generalul Manu si se serveau cesti de ceai. Si s-au servit 80 de cesti de ceai in ziua aceea." Oamenii mergeau in casele cu zi de primire fara a se anunta, acolo erau serviti cu ceai, prajituri, sandvisuri, pesmeti, porto sau marasquin. Era multa servitorime in casele mari. Aproape toate casele din Bucuresti aveau gradini, iar nemtii in 1916, cand au venit aici, au zis despre el ca este orasul gradinilor (Die Gartenstadt). In adolescenta, domnisoara Odobescu facea plimbari la Sosea in fiecare zi doua-trei ore, iar duminica facea patinaj in Cismigiu. Bucurestiul era pustiu in vacanta de vara, oamenii care se respectau, si se respectau mai toti, mergeau la Sinaia, unde se organizau excursii, fie calare, fie pe jos, cu rucsacul la spinare. Toata lumea invata sa calareasca, iar ca distractii mai erau si balurile, seratele, invitatiile intre prieteni, apoi mersul la printul Ferdinand la Palat sau auditia concertelor date de Enescu la Peles, la Regina Elisabeta. Ce vremuri, nu-i asa?

"Pe strazile Bucurestilor se auzeau necontenit, de dimineata pana seara, acesti negustori ambulanti, de tot felul, cu strigatele lor caracteristice: «Iaurt, iaurt-caimaceluu!», «Casu, casu, casuleanuu! Hai la cas proaspat!», «Otatuuu, hai la otatuu!», «Hai la pasari, pa-sa-ri-le!», «Curcanii, curcanu gras!», «Hai la pere si la struguri, pepeniii!», «Nuci, hai la nuci, d’ele noi nuci!», «Rahat... cu apa rece!», «Apa, apa, haap!», «Ia neamule gogoasa infuriata!», «Gazu’, gazuleanuuu!», «Matura, hai la maturi!», «Lustragiiii, luxuu... (lustruu)!», «Ia, conasule, flori, flori frumoase!». Alaturi de ei, alti meseriasi ambulanti: geamgiii, recrutati mai ales dintre transilvaneni si in special dintre moti, apoi reparatorii de butoaie si putini, purtand in sac «gheara» de tras in afara doagele si cateva fire de papura; dupa aceea, cei ce puneau coada noua la topor si spoitorii de vase de arama, specialitati tiganesti" - Ionel Zanescu "In Bucurestii negustorilor si meseriasilor ambulanti", din Magazin istoric nr. 7, 2002

CE NU FACEAI CU UN LEU Aproape deprimant de usor si ferice apare traiul romanului la inceput de secol XX. Elisabeta Odobescu-Goga ii vorbeste lui Zoltan Rostas despre valoarea leului de aur si aflam cam ce se putea face cu un salariu nu foarte mare: "Carnea era 60 de bani kg, muschiul 1 leu 20 kg, zaharul 1 leu 20 kg, untul mi se pare ca la fel. Pentru 1 leu aveai 20 de oua, pentru 1 leu (rade) la gradinarie aveai 100 de ardei grasi. Un pepene era 25 de bani, dar asta era leu-aur. Leul romanesc trecea prima. Pentru 100 de lei romanesti aveai 105 franci elvetieni". ("Secolul coanei Lizica", de Zoltan Rostas, Editura Paidea) CADOURI NUMAI DE VALOARE Tot coana Lizica povesteste ca pe vremea ei nu se faceau cadouri atunci cand cineva venea in vizita, dar dupa ce plecau, in special barbatii, trimiteau buchete frumoase cu flori. Doar de Craciun, de Anul Nou si de zile onomastice se faceau daruri. Elisabeta Odobescu-Goga isi aminteste ca o anume doamna Perekide, care are bustul in Parcul Cismigiu, facea niste cadouri superbe. De asemenea, la nunti se faceau cadouri reprezentand obiecte de argint, bijuterii de valoare, vase Galle (dar numai originale) si tablouri. Pentru a fi in pas cu moda de la Paris, doamnele de la inceputul secolului al XX-lea se abonau la jurnalele de moda frantuzesti. LA NOI ACASA, IN COPILARIE Astfel se intituleaza un articol din memorialistica lui Ioan Slavici, in care scriitorul isi aminteste de anii copilariei si adolescentei sale. Ca si Creanga, Slavici a invatat sa buchiseasca pe carti de cult, Ceaslovul, era de baza, abia mai tarziu s-a introdus abecedarul cu litere. Slavici povesteste cum, in zilele de duminica si sarbatoare, mergeau cu intreaga scoala la biserica. Baietii, imbracati in "stihare", cantau la strana impreuna cu dascalul lor, pe 40 de voci armonioase. Era de la sine inteles ca elevii urmau sa cante la toate nuntile mai de soi ale satului Siria sau ca unul dintre elevi citea intotdeauna Apostolul la Liturghie.