Ingropati de vii

Pe timp de pace, armata trebuia sa sprijine poporul in munca socialista.

La Canalul Dunare - Marea Neagra, valea Oltului, pe Transfagarasan sau la Casa Poporului, soldatii au lucrat pentru "atingerea unor nebanuite culmi de civilizatie si progres". La construirea actualului Palat al Parlamentului, intre 1984 si 1989 au fost concentrati 40.000 de muncitori. Printre ei, aproape 7.000 de soldati in termen, veniti din toata tara.

Dorel Pitulan, din Campulung Muscel, isi aminteste: "In vara lui ’86 am ajuns la Bucuresti, pe santier la Casa Poporului. Ne-au cazat la caminul subofiterilor, de langa Piata Cosbuc. Am intrat direct «in paine». Lucram in ture, 12 cu 24, o saptamana de zi si una de noapte. Mai prindeam cate o sambata sau duminica libera si fugeam acasa..."

A auzit si despre accidente groaznice, despre soldati morti... in campul muncii. "Nu pot sa spun ca am vazut ceva cu ochii mei, dar pe santier se povestea... Oamenii vorbeau. Am auzit de cativa care lucrau la inaltime, nu mai stiu cati erau, si la un moment dat s-a rotit bratul unei macarale si i-a dat jos pe toti. S-au facut praf. Se mai spunea despre doi peste care a cazut un panou metalic si i-a zdrobit...", povesteste Dorel Pitulan.

SECRETE. Pe santier nimeni nu trebuia sa stie la ce lucreaza celalalt. Fiecare brigada avea o casca de o anumita culoare, iar sectorul de munca era marcat cu var pentru a nu avea o imagine de ansamblu a viitorului palat al familiei prezidentiale. "Cand venea tovarasul, pe noi ne bagau in cazarma. N-aveam voie sa-l vedem. Iar planurile cladirii ajungeau la noi pe bucati. Adica, daca aveam de lucrat la o incapere, ni se dadeau doar schitele ei, nu ale intregului ansamblu in care se incadra, ca sa nu ne putem nici macar imagina cum va arata cladirea", spune Dorel Pitulan. A ramas, de atunci, cu o nedumerire - "Stiti ca, de obicei, betonul e rece. Ei bine, asta pe care l-au folosit la Casa Poporului, ardea. Era cald cand stateai langa el. Nici acum nu inteleg de ce..."

DEZERTOR. Dorel Pitulan a stat doar cateva luni pe santierul Casei Poporului. L-au mutat apoi la Pitesti. Spune ca nu i-a fost nici bine, nici rau. O poveste parca desprinsa dintr-un film are insa Costica Timar. De loc din Targu-Mures, barbatul a fost concentrat la Casa Poporului prin ’85-’86. Nu-si mai aminteste exact. Mai lucrase inainte la Canal, dar acolo n-a prea vazut grozavii. Facea pe soferul si plimba gradatii. La Bucuresti insa n-a rezistat. "La cateva saptamani de la sosire, am asistat la o scena ingrozitoare. Intr-o zi au scos cofragul de pe un perete, pentru ca se uscase betonul. Iar din perete, toata lumea a vazut, ieseau doi bocanci militaresti. Un baiat, Dumnezeu sa-l ierte, fusese ingropat acolo. Probabil cazuse cand s-a turnat betonul... Credeti ca l-au scos? Da’ de unde? Au dat cu ceva sa-i acopere incaltamintea si gata", povesteste, cu ochii in pamant si framantandu-si mainile, Costica Timar.

N-a mai rezistat. Dupa oroarea la care asistase si-a spus ca ori scapa de acolo, ori moare. Asa ca a dezertat. "Mi-am facut bagajele, m-am strecurat afara si am plecat. Am ajuns la gara si m-am suit in primul tren. Am facut turul Romaniei de frica sa nu ma gaseasca. Apoi am trecut granita, ilegal, in Ungaria. Am mers cu o harta facuta de cineva, prin canale cu apa pana la brau", isi aminteste barbatul.

INDICATII PRETIOASE. Vizitele familiei prezidentiale pe santierul de la Casa Poporului insemnau mereu un supliment de munca pentru muncitori si soldati. Desi nu aveau voie sa-i vada, acestia isi amintesc ca dupa plecarea lor erau nevoiti sa faca modificari peste modificari. "Elena Ceausescu era cea care comenta. Ne spuneau comandantii dupa vizita - tovarasa iar vrea sa schimbam nu stiu ce. Si incepea demolarea", isi aminteste Tudor D. din Timisoara.