Interdictiile

Pletele, barbile si mustatile, atat de reprezentative pentru folkisti, n-au fost niciodata pe placul autoritatilor comuniste.

Pletele si camasile inflorate n-au fost niciodata bine vazute de autoritatile comuniste

Anii ’80 au fost grei pentru cantaretii de folk. "Era o perioada in care Ceausescu nu mai suporta sa vada oameni cu mustati, cu parul lung si in general nu suporta sa vada artisti miscandu-se, facand miscari bruste. Pe ei ii oboseau, fiind si asa cum erau ei, stim toti cum erau. Voiau sa stea linistiti si sa vada acolo niste manechini care dau din gura si care spun de regula niste cuvinte pe care ei le asteapta si in care se recunosc", povesteste Vasile Seicaru, care isi lasa mustata sa creasca doar intre filmari, pentru ca altfel ar fi avut de suferit si Hrusca.

ORIBIL! Nici copertele discurilor nu scapau de cenzura. Seicaru a tinut mortis sa-si puna poza pe disc, dar a avut o surpriza: "Poza aia, o fotografie mare cat discul, a ajuns o poza atat de mica, in interiorul literei U de la Seicaru. Nu se vedea nimic in poza aia. Greseala era ca acela care a facut grafica a intrerupt si sirul numelui, ca se intelegea «Vasile Seicar». E un U ca si cand eu stau intr-o baie din asta, e o porcarie groaznica ce-a fost acolo. Pe spate - nimic! Nici o poza si o balta. Acolo e un fel de balta de smoala, care se voia marea, in care scria «Aruncarea in valuri». Oribil! N-am vazut ceva mai urat decat asta!". Se facea misto pe textul piesei "Aruncarea in valuri": "Iubita mea, sa ne-aruncam in cada si s-asteptam sa vina apa calda", un act de "disidenta" caracteristic epocii.

Victor Socaciu enumera filtrele prin care trecea o piesa pentru a fi difuzata: "Cenzura cea mai puternica era televiziunea. Pe locul doi era radioul. Pentru ca televiziunea se adresa direct milioanelor de oameni, pe cand un album se putea adresa unui public destul de restrans, desi in vremea aceea folkul se vindea foarte bine".

FOLK? Alexandru Andries spune ca, din cauza cenzurii, in Romania nici nu se poate vorbi despre muzica folk: "Muzica folk castiga tocmai prin sinceritate si prin modul direct in care spunea lucrurilor pe nume. In Romania a fost alterata din motive politice, evident, dar din cauza asta eu nici nu pot sa spun ca noi avem muzica folk".

"Cand am cantat pentru prima data la Festivalul de Jazz de la Sibiu, in 1980, festivalul era transmis de TVR. Eu tocmai primisem de la matusa-mea o geaca de blugi, eram foarte fericit. Si a venit domnul Morosanu, care si atunci lucra la Televiziunea Romana, si mi-a spus ca daca n-o sa ma imbrac frumos, n-o sa apar la televizor. Si i-am spus ca eu cred ca sunt imbracat foarte frumos. «Bine», zice, «glumesti tu, dar sa stii ca daca ramai imbracat asa, nu te dam la televizor». Daca nu ma dati la televizor ce? Eu stiind dinainte ce vreau sa cant. Era evident ca n-aveam nici o sansa sa fiu dat la televizor", spune artistul. Cenzura i se parea lui Andries o regula "normala" in logica unei dictaturi: "Stiai ce te asteapta daca o calci. Pe de alta parte, cenzura era atat de absurda, incat nimeni nu credea in lucrurile care erau spuse oficial".

IVANITCHI A VRUT IN TARA Adrian Ivanitchi spune ca nu a fost nevoit sa ajusteze versurile pieselor sale dintr-un simplu motiv: isi alegea nu-mai poezii publicate in presa sau in volume. "Spatiul cel mai important era casa. Sau a altora, unde ne intalneam si cantam. N-am dorit niciodata sa plec din tara, fiindca eram constient ca piesele mele aveau valoare doar aici. Nu eram compozitor de slagare internationale." (Cristina Ologeanu) CANTARETUL NEFERICIRII Cristian Paturca e unul dintre cantaretii care pe vremuri ironiza comunismul. Cenzura regimului nu-l impiedica sa cante despre televizoarele color, obiecte vazute de romani cel mult pe casetele video aduse din Occident. Paturca se considera un om liber si spunea lucrurilor pe nume, chiar daca stia ca exista riscul de a fi "saltat de Militie". El canta nefericirea pe care cei mai multi dintre romani se prefaceau ca nu o "vad", desi o simteau din plin. (Florentina Voicu) EU NU SUNT CUMINTE! "Pentru mine, a fost un pariu cu mine sa fac niste cantece in care sa incerc sa pun degetul pe rana fara s-o fac pe fata, un fel de fabule. Si asa au aparut toate cantecele care au ajuns foarte cunoscute: «La Rovine», «Ce oras frumos», «Am pneumonie», «Dracula Blues», «La telejurnal». Mi s-a parut un demers foarte interesant sa incerci sa-ti spui parerea fara sa faci din asta un act de fronda violent, pentru ca n-avea nici un sens si in acelasi timp nici sa nu stai asa cu ochii in pamant, sa zic: Da, dom’le, eu sunt cuminte, fac ce mi se spune, da-mi si mie bucatica aia mica de paine", spune Alexandru Andries.