Istorii ratacite

La prima vedere sunt simple ziduri roase de vreme, pereti mancati de putregai sau proaspat spoiti cu vopsea la moda. Putini le stiu povestile tulburatoare pe care le-au ocrotit vreme de generatii, si mai putini le pricep agonia. Printre acestia, scriitoarea Silvia Kerim, autoarea "Vederii din Parfumerie" - o carte nascuta pe vremea cand se auzea "vaierul bisericilor dinamitate".

Victime ale unei istorii bantuite de ura, violenta sau nepasare. Case condamnate la distrugere, la uitare sau la batjocura unora pentru care amintirile frumoase ale trecutului nu inseamna nimic, dar care ascund durerile si bucuriile unor vieti. Case salvate de la dezastru, care isi traiesc azi agonia, sau altele, putine, care si-au recapatat frumusetea de odinioara, le regasesti, evocand parfumul Micului Paris, pe cele cateva strazi care au supravietuit tragediei asasinarii Orasului Vechi. Amintirile unora le-am aflat de la Silvia Kerim, cea care, prin ferestrele casei copilariei si maturitatii sale de pe strada Parfumului nr. 19, a fost martora mutilarii inimii orasului. La o prima discutie poti spune foarte sigur ca Silvia Kerim are doua mari iubiri: "Parfumeria", asa cum era si este alintata casa, si animalele care o inconjoara. Ne asteapta la fereastra, cu motanul Mota in brate, care s-a indragostit pe loc de obiectivul camerei. In curte, doi catei, foarte protectori, sunt trimisi la locurile lor ca sa putem intra.

"Parfumeria" a scapat ca prin minune de la distrugere si arata astazi la fel...

...ca in vremea copilariei scriitoarei Silvia Kerim, care a pastrat in amintire...

... cosmarurile nascute din teama invaziei buldozerelor

LUMINI SI UMBRE. "Casa asta a fost construita in 1847, in vremea Marelui Incendiu, si a fost prima oara vanduta in 1850. Tata a cumparat-o de la un avocat a carui nevasta o pierduse in anii ’30 la Cazinoul din Sinaia." Asa incepe povestea "Parfumeriei". "Arata altfel, era mai frumoasa, intr-un fel, avea tapet de matase, unde este lampa asta era o soba splendida (si arata cu mana un colt unde acum troneaza o masuta ornamentala, strajuita, sus, pe perete, de portretele regizorului Mircea Veroiu, barbatul alaturi de care a refacut casa in care au trait impreuna foarte fericiti pana cand nenorocul i-a despartit). Soba avea o usa mare din mica, gandita astfel incat sa se vada flacara si jarul. Pe vremea lui Ceausescu a venit o lege nenorocita, n-aveai voie sa ai doua surse de caldura, si a trebuit sa demolam toate sobele", isi aminteste Silvia Kerim. De multe ori, in cosmarurile scriitoarei, casa, aflata pe lista demolarilor, a cazut sub talpa buldozerului. "Sa va duceti toti trei la biserica sa aprindeti cate o lumanare, ca n-ati apucat asa ceva! Nu se poate imagina o umilire mai mare a sufletului unui om decat sa rabzi toata mizeria care a fost. Groaznica a fost perioada demolarilor... Timp de trei ani si jumatate nu am iesit din Bucuresti de teama ca-mi voi gasi casa rasa de pe fata pamantului", ne spune. "Cea mai draga amintire legata de casa asta? Eu m-am nascut aici, aici a venit Mos Craciun, o parte din caramizile din curte sunt martore ale «aventurilor» mele cu trotineta. Aici ma jucam sotron cu prietenele mele... Adolescenta a insemnat razboi, ocupatie nemteasca si sovietica, comunismul. Apoi, viata de femeie matura, alaturi de Mircea... Nu era putin lucru sa fii partenera unui mare regizor, sa vezi cum se nasc fimele. Pe masa asta isi scria el scenariile, eu, alaturi, povestile..." Cand au inceput demolarile masive, in ’84, Silvia Kerim avea in jur de 50 de ani. Lucra atunci la studiourile Animafilm. Isi aminteste cum, pe drumul de acasa spre Strada Olteni, dispareau casele de la o zi la alta. "Este foarte greu sa te gandesti ca intra buldozerul peste o casa in care ti-ai petrecut copilaria, in care ai trait cu un om pe care l-ai iubit foarte mult si care si-a pus toata dragostea si tot talentul ca sa o refaca, numai pentru ca un dement a vrut sa distruga Orasul Vechi. Ceausescu a urat zona asta care marturiseste inca un alt fel de viata. Din fericire, pe Strada Parfumului n-a apucat sa intre buldozerul, pentru ca a venit Revolutia. Ce vedeti in jur sunt case vechi boieresti sau negustoresti pe care eu le stiu de cand eram mica."

Poreclita odata "Casa cu Stafii", cladirea in care a locuit poetul Ilarie Voronca isi asteapta salvatorul

DISTRUGEREA. Lasam "Parfumeria" si mergem sa aflam o parte din povestile uitate ale caselor vecine. Mai jos, la numarul 20, a trait un timp, in anii ’30, Ilarie Voronca. Nimic nu aminteste acum de viata lui petrecuta in Strada Parfumului. Pe zidurile vopsite intr-un verde vechi ale unei case azi darapanate, dar care pastreaza pe undeva un aer cochet al trecutului, cautam in zadar cu ochii o placuta memoriala. "In cartier, casei de la numarul 20 i se spunea «Casa cu Stafii». Un timp, am socotit ca porecla asta vine dintr-o gluma copilareasca. Apoi, intr-o zi am dat nas in nas cu locatara acestei case, o biata femeie fara varsta, mereu in doliu si mereu cu ochii in lacrimi. (...) V-as pofti sa veniti noaptea la noi sa vedeti cum umbla proprietarul ala nebun sus in pod, printre hartii. Cine? Poetul care s-a spanzurat in pod. Cred c-am sa innebunesc", dezvaluie Silvia Kerim misterul poreclei in "Vedere din Parfumerie". Edy Marcus, alias Ilarie Voronca, s-a sinucis la Paris, in 1948, ne lamureste apoi, aratandu-ne locurile pe unde poetul se plimba cu frumoasa lui sotie, Colomba, si cu prietenul lor, Geo Bogza. Chiar peste drum de casa poetului, niste ziduri care isi striga maretia pierduta. "O casa in stil Mincu, in ce hal poate sa arate... Aici cred ca a fost o statuie!", ne arata ghidul nostru curtea in care troneaza un soclu gol. Inauntru, printre geamurile batute in cuie se zaresc niste neoane aprinse. Probabil e un sediu de firma. Intrebam doi oameni galagiosi care ies dintre ruine si care par a fi familiari locului: "Nu se intereseaza nimeni de casa asta? De ce nu o repara nimeni?". Raspunsul vine sec: "Vorbiti cu doamna directoare. Dupa colt, prima pe stanga!".

Casa lui Anton Pann a fost reparata si vopsita de actualii proprietari. Vopseaua a acoperit si numele carturarului

LOCATARII DE AZI. Urmatorul popas il facem pe Strada Anton Pann, in fata casei carturarului. Cum ne dam jos din masina, cativa negriciosi galagiosi se reped, speriati probabil de aparatul de fotografiat si de interesul pe care-l aratam casei, sa ne ia la intrebari. Si-au domolit agitatia cand au aflat despre ce e vorba. La fereastra de la mansarda se iteste capul, tot negricios, al unei tinere care tipa ca sa afle si ea ce se intampla. Gasim un interlocutor mai pasnic, locatar al casei, care ne spune ca nimeni nu le-a oferit vreun ajutor de restaurare. Totusi, casa are pe pereti o spoiala de vopsea si nu e darapanata. "Cine a reparat-o? Pai... mamaia!", ni se raspunde. De Anton Pann nu aminteste insa decat o placuta de pe care se deslusesc, pe sub vopseaua nisipie, ultimele litere din numele scriitorului. Peste drum, un han vechi de doua secole adaposteste, dupa cum o indica toalele atarnate la uscat si starea jalnica a fatadei, familii numeroase de rromi.

Unde a locuit o vreme Ionel Teodoreanu, azi se inalta un impunator sediu de firma

POVESTI UITATE. Casa in care a locuit timp de vreo zece ani Ionel Teodoreanu, aflata pe Strada Romulus, apartine acum unei firme care a transformat-o intr-un sediu impunator. Asta dupa ce unul dintre proprietarii care au revendicat-o a decopertat-o si i-a mai adaugat un etaj. Mult timp, povesteste Silvia Kerim in cartea sa, casa a apartinut unei doamne doctor despre care se stia ca statea la bloc, unde era mai convenabil. "Poarta era adesea legata cu un lant ruginit. Prin ierburile inalte ce napadisera aleile si gradina trecea doar vantul. (...) Apoi, doamna doctor a murit. Curtea a cunoscut un iures inexplicabil - cel al mostenitorilor probabil. Un timp - tot nelocuita - casa a fost chinuita de ploaie, de zapada, de vant si arsita." De cativa ani, noul proprietar se straduieste sa-i readuca frumusetea. Amintirile unor ziduri care au adapostit vieti ne-au fost povestite cu o dragoste nascuta nu numai din teama de a nu pierde o parte din suflet sub talpa unui buldozer, ci si din luminile unui timp pe care nu avem voie sa-l uitam.

"El, Mircea Veroiu, a preluat cu mult umor numele-alint «Parfumeria», avand aerul ca l-ar fi inventat chiar el. Si-n cei aproape zece ani in care a locuit intre zidurile trandafirii ale «Parfumeriei», el, Mircea Veroiu, a iubit «Parfumeria» ca pe un film de-al lui. Sau poate ca pe toate la un loc. Asa m-a lasat, adeseori, sa inteleg..." "Casa paraginita a lui Edy Marcus - «Casa cu Stafii» de la numarul 20 - a scapat ca prin miracol de buldozere. Un timp, ruina a stat gata sa cada, ca mai toate casele din «Zona». Intre timp, femeia in doliu a disparut. (...) Dar o data cu izgonirea stafiei si a «hartiilor» lui Edy Marcus, casa si-a pierdut farmecul. Stafia s-a dus sa se odihneasca. Iar «hartiile» au ars" - "Vedere din parfumerie" Silvia Kerim

POVESTIOARE GLUMETE SPUSE DE MAESTRUL HORIA SERBANESCU

Maestrul Horia Serbanescu ne-a impartasit din amintirile sale: "Imi amintesc ca eram pusti cand mi-am incercat «umorul» trimitand sub pseudonim la revista Gluma o cronica rimata cu un subiect scolar. Maestrul Tudor Musatescu mi-a raspuns la "Posta redactiei" urmatoarele: "La popa la poarta e-o pisica moarta, cine-o scrie ce-a mai scris ......". Intr-o iarna, in Cismigiu, mi-a iesit in cale, s-a intors din drum si m-a intrebat: "Ia stai, tinerete! Tu nu esti ala micu din «Omul cu martoaga?». «Ba da, eu sunt». «Uite ce e, ma. Daca nu esti cabotin, eu te iau ucenic la mine. Vrei?» «Vreau, maestre Musatescu." Treptat, treptat, fiindca publicul radea la ce faceam, nenea Tudorica a decis sa ma ia de suflet, angajandu-ma la teatrul lui pe post de baiat bun la toate. MAGARULE! In Bucuresti functionau vreo 30 de teatre. Unul dintre ele era Compania Nora Piacentini - Mircea Septilici, care ii comandase lui Tudor Musatescu o comedie. La lectura nu s-au inteles la pret si comedia a ramas in sertarul neuitatului regizor Mihai Jirra. Acesta a gasit din intamplare un sponsor si a montat-o la gradina de vara Volta Buzesti. Nenea Tudorica si-a dat avizul favorabil prin telefon de la Campulung. Astfel a vazut lumina rampei "Profesorul de franceza". Jucau Al Critico, Lulu Nicolau, Raluca Zamfirescu, Nae Gardescu, Victoria Mierlescu, Natasa Nicolescu si Marioara Anca. Eu il interpretam pe Hanibal, iar bunul meu prieten si coleg Emil Popescu il juca pe Heruvim. Subsemnatul adauga seara de seara zeci de poante, care faceau deliciul haimanalelor. Intr-o seara, pe neasteptate, cine a venit de la Campulung sa-si vada piesa. Dupa ce a vazut-o s-a uitat patrat la mine si mi-a spus: "‘ai sictir, magarule, asta nu e piesa mea". CHEFUL. Dupa care m-a imbratisat si am pornit-o pe Calea Grivitei spre o gradina de vara cu gratar special, vinul casei si orchestra la discretie. Orchestra era compusa din doi greci. Piesa lor de rezistenta se canta in toata mahalaua: "M-am dus in targ si-am cumparat un pui/ Puiul mamei, pui, pui, pui/Eu sunt din Vaslui". Pe vremea aceea nu se descoperise gripa aviara. Plin de voie buna, maestrul Tudor Musatescu a adaugat spre hazul tuturor care ne inconjurasera: "Un pui schiop si altul ciung/ Eu sunt din Campulung". Cand s-au ivit zorile si s-au pus scaunele pe mese, nenea Tudorica mi-a strecurat niste bani si mi-a spus: "Plateste tu, animale... ca pe tine nu te incarca grecul la nota". "Nu se poate, maestre, i-am zis eu, uitati-va dvs. numai vinul cat face." "Vinul? Ce conteaza cat face. Merita. Ce-ai fi vrut, sa facem chef cu sifon? Ia, zi. Pe tine te asteapta cineva acasa?" "Da, maestre. Ma asteapta nevasta." "Aha. Daca iti face tambalau, ii spui ca ai fost la «Cheful unei nopti de vara» cu mine si s-a tras cortina mai tarziu." (Loreta Popa)