"Pacatele" strabunicului

Nu toti romanii curajosi care au plecat, cu indrazneala, in America s-au imbogatit ori si-au schimbat, dupa "visul american", viata in bine.

M-am nascut si am crescut intr-un sat din Apuseni. Frumusetea locurilor te facea sa-ti inchipui, asemenea, Raiul.

Intr-o viitoare viata, mai binele paradisului puteau fi lipsa grijii pentru ziua de maine, usurarea de a nu cara zilnic zeci de galeti cu apa de la mare departare ori absenta drumurilor de sute de kilometri - de cateva ori drumul in Campia Banatului in fiecare toamna - "la tara", unde se facea graul. Caci painea de fiecare zi a motilor din Muntii Apuseni crestea departe "in pusta". Ca Dumnezeu sa-ti implineasca rugaciunii serii daruindu-ti-o in fiecare zi, merele si prunele din livezile care imbracau dealul din stapanirea familiei trebuia sa rodeasca bogat, oamenii casei sa fie sanatosi sa le prefaca in magiun si tuica, trainici caii si caruta, iar barbatul cel mai in putere, prin ploi, frig si noroaie, intreaga toamna pe drum.

EVUL MEDIU INTARZIAT. In chiar copilaria mea, taranii cu pamant neroditor, inconjurat de paduri, traiau de pe urma unui primitiv troc - schimbandu-si in satele din campie produsele din fructe pe cereale.

Un mod de viata repetat, probabil, de sute de ani, caci traditionalismul acestor oameni stransi sub clopotul cerului de muntii dimprejur zagazuia izvoarele imaginatiei si curajului. Cat despre dorinta de schimbare, aceasta le fusese ingradita de "soarta". Aceia dintre ei care-au apucat mai aproape de zilele noastre sa plece, cu burse, la scoala i-au spus insa "istorie".

Ar fi avut, poate, dreptate. Caci multi romani ardeleni, de indata ce Imperiul Habsburgic s-a destramat, au devenit atat de curajosi incat si-au lumea in cap tocmai catre America. Intre ei a fost si strabunicul meu, Gheorghe Sima, din satul Banesti, plasa Halmagiu, comitatul Arad.

RELICVE. Tin minte din casa copilariei mele un tablou "adus din America". Un miracol si pentru acea vreme, deoarece, dintre toate cinci personajele fotografiei, doar unul se aflase in carne si oase in fata fotografului american - strabunicul meu. Care, cuprins de dorul de casa, ceruse sa i se poza nevestei si a copiilor sai. Din fotografia de-acasa si portretul strabunicului, cu tehnica americana, rezultase un colaj. In ea, Gheorghe Sima e un domn din "lumea noua": si-a lasat mustati ("unguresti", dupa cum i le descria mult mai tarziu, dupa cunostintele sale, nora), poarta costum inchis la culoare, camasa alba, lavaliera si baston. E asezat in planul central, oarecum in fata si oarecum aratandu-i umarul strabunicii, invesmantata in poalele, laibarul, carpa de-ncins si de cap pe care le purtau toate nevestele satului. Copiii erau trei - doi baieti si o fata. Bunicul meu, fiul cel mare, in port deja de tanar barbat, iar fratele mai mic - in camesoiul ambiguu al copiilor, purtat pana in adolescenta. Fata e o versiune a mamei, fotografiile vremii nediferentiind prea bine finetea fetelor tinere, vesmintele femeiesti fiind aceleasi din tinerete pana la moarte. Rama groasa, din lemn sculptat, a straniei fotografii te facea sa-ti inchipui pretul bun platit de client. Si dorul barbatului de peste Ocean de copii si de nevasta.

MAREA CALATORIE. Celalalt obiect-relicva a aventurii strabunicului era o carte. Un fel de ghid pentru romanii care se-ncumetau sa plece in America cu sfaturi pentru calatorie, adrese de birturi si comercianti romani pe noul continent, precum si expresii uzuale in engleza si in romana.

Cu ajutorul ei puteai sa-ti inchipui si marea calatorie. Tabloul si cartea despre America disparusera in mutarile parintilor si bunicilor din casa. S-au pastrat doar franturi din memoria nescrisa a familiei.

Strabunicul meu plecase cu varul sau, Sima Iovut. Calatorisera vreo 80 de kilometri cu caruta, pe drumul bine cunoscut pana la Ineu, unde incepea linia ferata. Ineu-Arad-Budapesta-Viena-Hamburg, cu trenul. Cat va fi durat si costat drumul? Ce-au vandut ca sa-si plateasca calatoria? In mica istorie a familiei mele, asemenea amanunte nu s-au pastrat. Cand tatal lor plecase, copiii erau mici, iar mama lor se ferise sa-i intristeze ori sa le tulbure mintea.

PESTE "APA CEA MARE". Saptamani bune durase calatoria cu vaporul. Privisem imaginile din cartea adusa, vazusem mai tarziu documentare si filme de epoca. Am petrecut in urma cu cativa ani o dupa-amiaza in Hamburg imaginandu-mi asteptarea febrila a imbarcarii taranului cu patru clase din Apuseni. "Sa treaca cu ajutorul lui Dumnezeu apa cea mare", se spunea intr-una din rugaciunile ghidului care-l purtase cu el.

Nu stia sa inoate, ca oricare taran de munte. Nu avea reprezentari spatiale geografice, ca oricare om care facuse scoala doar ca sa invete sa scrie si sa citeasca. Mai usor ii va fi fost poate cu engleza, fiind deprins ca orice copil de roman ardelean din acea vreme sa invete intr-o limba straina, limba maghiara. A calatorit ca si emigrantii din imaginile-cadru ale istoriei "visului american" inghesuit la clasa a treia. Si se va simti eliberat - cel putin de raul de mare - la aparitia Statuii Libertatii, care le anunta sosirea pe "tarmul fagaduintei".

Vrivonia Sima si-a asteptat 13 ani barbatul din America, crescand singura trei copii; a ramas vaduva si saraca dupa revenirea lui

13 ANI MUNCITOR LA DETROIT. In cronica orala a familiei mele, legenda lui e scurta. In buna intelegere cu nevasta o lasase cu copiii acasa. Hotarasera amandoi sacrificiul la care urma fiecare sa se supuna ca sa le schimbe macar copiilor viata in mai bine. Caruia dintre ei i-a fost mai greu? Mamei tinere, care trebuia sa faca si treaba barbatului intr-o gospodarie unde treburile erau asa fel impartite si pentru femeie, si pentru barbat, incat seara sa cada amandoi de osteneala in somn de bolovan? Ori sotului ei in lumea straina si necunoscuta unde voia sa castige banii cu care sa cumpere pamant? Ajunsese - nu se stie cum - la Detroit, unde lucrase impreuna cu consateanul lui 13 ani la fabrica de automobile. Cum nimeni din sat nu stia ce-i aceea o fabrica ori cum se face un automobil, n-au prea ostenit sa-i intrebe ori sa tina minte ceva despre traiul de-acolo. Sau poate ca deznodamantul miraculoasei aventuri fusese atat de coplesitor, incat din toata povestea consatenii l-au retinut doar pe acela. Caci periplul american al celor doi barbati a devenit o parabola cu invatatura ca-i mai bine sa te multumesti cu ceea ce ti-a dat de la bun inceput Dumnezeu.

"FALITII". Hotarasera sa nu iroseasca banii castigati atat de greu. Nevasta se descurcase mai curand singura cu copiii. Invatase sa coasa laibere (veste) barbatesti din postav albastru si negre din crepe-de-Chine pentru femei.

Clientela ei depasise consatenii, sambata, in ziua de targ tinuta in centrul de comuna, arvunind si predandu-si marfa. Dupa sfaturile altora, banii din America erau trimisi periodic unei banci din Bucuresti, urmand ca la intoarcerea acasa, barbatul bogat de-acum, care-i facuse, sa-i ridice si cu ei sa targuiasca bogatia nepieritoare a pamantului.

Devenisera someri cei doi ardeleni Sima in vremea marii crize americane ori hotarasera de bunavoie ca venise vremea intoarcerii acasa? Cand au ajuns in tara, au aflat insa ca banca in care-si depusesera toti banii falimentase. Strabunicul meu a mai trait doua saptamani. Facuse un atac de cord ori poate un atac cerebral. Murise de suparare. Asa a ramas in istoria satului care nu l-a compatimit prea tare.

"PEDEPSIT DE DUMNEZEU". In traditia satului, de bine trebuia mai curand sa te temi decat sa te bucuri. Dumnezeu ii incearca si ii chinuieste pe cei drepti si placuti lui, suferintele date de el fiind chei ale Portilor Raiului. Binele, atunci cand venea, putea fi ispita a Diavolului. De care trebuia sa te feresti, respingandu-l…

Aceasta era si parerea bunicii mele, nevasta celui mai varstnic dintre fiii "americanului". A visa, a incerca sa-ti schimbi viata poate fi ceva periculos. Cazul socrului pe care nu-l cunoscuse. Retinuse despre el si varul lui, mort si acela "fara de vreme", ca revenisera fara rasplata curajului si chinului lor, la fel de saraci ca inainte de plecare. Tovarasul strabunicului meu adusese insa o pendula cu cuc, singurul ceas al satului pana dupa al doilea razboi mondial. Tot se-alesese cu ceva - il lauda bunica pe-acela ca exemplu contrar "prostiei" socrului sau.

"L-a pedepsit Dumnezeu pentru lacomie, explica nora moartea lui «de inima rea». Da’ n-avusese, oare, ce manca? Si nu putea dormi ca si oricare-n patul lui? Nu i-a placut lui Dumnezeu de gandul «inaltarii» sale. Si n-a mai avut mila de el." "Ca lui Dumnezeu nu-i place asta adevereau si vecinele cu care ea "povestea". Nu scrie, oare, in Sfanta Scriptura "fericiti cei saraci cu duhul, ca aceia vor mosteni imparatia cerurilor?..." - detaliau ele motivatia reamintita in fiecare duminica de singura oficialitate integrata colectivitatii satului - preotul lui ortodox.

ALTE GENERATII. Desi nu indrazneam sa-mi contrazic, pe fata, bunica, in copilaria mea am fost mandra de strabunicii mei "singulari" in raport cu stramosii colegilor mei. Strabunica, care "se emancipase" de nevoie, murise cand aveam 5 ani. Crucea ei din lemn se afunda incet, nerefacuta de nimeni, dupa obicei, in pamantul cimitirului. Acum numele strabunicului de pe cruce s-a intors in adancimea tarinii, prin iarba mai poate fi zarit doar numele strabunicii Vrivonia.

Printre prioritatile mele de calatorie din ultimii ani nu s-a aflat America. Dupa atatea carti si filme americane, imi pare o lume cunoscuta, n-as vrea la fata locului "sa-i stric gustul". Daca mi s-ar arata insa drumul acesta vreodata, m-as duce la Detroit, orasul in care strabunicul meu a trait si simtit in 13 ani cat toti barbatii din neamul sau la un loc.

In opinia fiului meu, stramosul acesta a fost "eroul familiei". Pacatul lui a fost ca se-ntorsese acasa, ca nu ramasese singur ori ducandu-i si pe ai lui in America. Daca nu revenea printre "oamenii aceia inapoiati", n-ar fi murit de inima rea. Cei care n-au avut indrazneala riscului sau vor fi ras si se vor fi bucurat de esecul lui, iar nevasta si copiii ii reprosasera, poate, suferintele lor.

In fata pledoariei aprinse a stranepotului, chiar si "inapoiata" mea bunica pare sa-i dea dreptate si tace.