Pe urmele lui Iancu

Avram Iancu a pri­mit atestatul de avo­cat chiar în anul revoluţiei paşoptiste.

N-a practicat niciodată această meserie. Strădaniile sale de a-şi afla binemeritatul loc de avocat practicant, înarmat cu "excelente atestate" după absolvire, au fost zadarnice atât la Cluj, cât şi la Sibiu, din pricină că era "plebeu", şi nu nobil. Indignat de atitudinea sfidătoare a celor privilegiaţi în oraşele amintite, se îndreaptă spre Târgu-Mureş, unde reuşeşte să devină cancelarist, adică practicant la Curtea de Apel a Transilvaniei, numită şi Tabla Regească. Aici îşi face prie­teni între colegii români, maghiari şi saşi, obişnuind să-i întâlnească la cafenele şi uneori la petreceri.

Cancelariştii români dezbăteau doar când erau între ei marea problemă a acelor vremuri: emanciparea naţională şi socială a poporului. Adunaţi în camera lui Avram Iancu, dezbăteau ore în şir politicile acelor vremuri, care nedreptăţeau românii. Profund mâhnit de prevederile moţiunii votate în martie 1848 la Budapesta, Avram Iancu pledează pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor. Avram Iancu a fost cel mai iubit dintre conducătorii transilvăneni ai revoluţiei şi, în alianţă cu armata austriacă, a luptat împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth care voiau să proclame un stat naţional ungar care să includă şi Transilvania. A respins multe atacuri ale armatei maghiare, chiar dacă numărul acestora era incomparabil de mic faţă de cel al oamenilor săi, fiind numit "Craiul munţilor".

Cum erau organizaţi aflăm din revista Transilvania, nr. 9, septemvrie 1922: "Sculându-se apoi Ungurii asupra Împăratului şi vrând să cuprindă ţara întreagă, ei s’au izbit de împotrivirea Românilor. Îndeosebi cetatea firească a Munţilor Apuseni n’a putut fi nicicând cucerită de vrăjmaşi. Erau bine păziţi aceşti munţi. Intrarea dinspre Zarand în munţi o apărau prefecţii de acolo, Dobra şi Buteanu, Popa Groza şi alţii. Cea dinspre Huedin, tribunul Iosif Moga din Baia de Arieş şi tovarăşii săi tribuni Nicolae Corcheşiu şi Clemente Aiudanu din Câmpeni. Intrarea dinspre Turda, dealungul Arieşului, o apăra popa Simion Balint din Roşia, iar cea de la Zlatna şi Dealul Mare, prefectul Axente Severu. În mijloc, când la Abrud, când la Câmpeni, sta Iancu şi comanda ca un împărat, trimiţând ajutoare unde trebuia şi amestecându-se şi el în luptă când era primejdie.

Intrând cu viclenie Ungurii în munţi de două ori, o dată sub conducerea lui Hatvaniy şi a doua oară sub a lui Lupul Kemeny, ei au fost împresuraţi de amândouă datele de Români, sub conducerea lui Iancu. Numai ei ştiu câţi şi cum au scăpat, învăluiţi în ceaţă şi negură, dinaintea mâniei pedepsitoare a lui Iancu. După planul lui, au tăiat Românii pădurile şi au înfundat drumul de ţară peste Dealul Mare, să nu mai aibă Ungurii pe unde se întoarce. Noroc că au cunoscut şi potecile lăturalnice, căci altfel nu scăpau nici câţi au scăpat (…). Ungurii ştiau grozav de frica lui. La vestea că vine Iancu, aruncau puşcă şi sabie, ca să fugă mai uşor; mulţi săriau în ape şi în prăpăstii, numai să scape din mâinile lui.

Cu toate acestea, de trei ori a fost în primejdie să fie prins de Unguri. De două ori a scăpat amestecându-se şi el printre Unguri şi vorbind ungureşte tot atât de bine ca şi ei. A treia oară l-a scăpat o Unguroaică (se pare Johanna Farkas, din Abrud, n.n.) spunându-i din vreme că vin să-l omoare". Avram Iancu a părăsit la timp Abrudul, pornind spre Câmpeni, de unde a organizat contraofensivă împotriva lui Hatvani, conducătorul forţelor re­voluţionare maghiare.

La 17 iunie 1849, în ciuda arşiţei teribile care se instalase, Avram Iancu cheamă la Câmpeni cetele de moţi, fără arme, să vadă cine răspunde chemării sale. Iar oamenii n-au stat pe gânduri. "Repetiţia generală a ridicării poporului înarmat poate fi socotită demonstraţia din zilele de 19 şi 20 iunie" – aflăm din cartea lui Ştefan Pascu "Avram Iancu".

După ce Parlamentul maghiar a votat Legea naţionalităţilor prin care românii din Transilvania primeau drepturi politice, la insistenţa lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu îi făgăduieşte acestuia că nu va ataca armata maghiară. Kossuth pu­blică decretul privind încetarea luptelor dintre maghiari şi români, apoi, după ce între 1 şi 13 august 1849 armata maghiară înceta ostilităţile la Siria, românii au fost obligaţi de comandantul armatei austriece să depună armele.

După înfrângerea revoluţiei, la 13 august 1849, bolnav şi trist că nu a reuşit să-i scape pe ţărani de abuzurile habsburgilor, se retrage în Munţii Apuseni, punând la cale o nouă organizare civilă. În 1949, la Viena, refuză o decoraţie imperială, motivând: "Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". După ce şi-a scris testamentul, în 1850, a fost arestat la Hălmagiu şi trimis în închisoare la Alba Iulia, unde a fost bătut şi umilit de un ofiţer aflat în slujba împăratului Austriei.

Când a ieşit din temniţă ajunsese de nerecunoscut chiar şi pentru cei din familie. Părintele Candrea, din Lupşa, povestea pentru revista Transilvania din 1922: "Nu peste mult timp Iancu a şi înnebunit, văzând că zadarnic a luptat el şi miile de Români pentru împăratul hain şi că zadarnic au răbdat şi aşteptat milioanele. În nebunia lui umbla pribeag de la un prieten la altul şi-şi alina durerile cântând din fluier. Avea două fluiere: unul lung, care-i slujea şi de băţ, acum în museul Asociaţiunii, şi altul scurt. Fluierul era prietenul lui cel mai bun, căruia îi încredinţa tot alianul sufletului său mare şi nenorocit. Dar umbla şi cu un băţ în mână. Interesant e că ştia şi când era nebun data târgului de la Hădărău şi era totdeauna în ziua târgului acolo. Şi ce făcea? Cânta, bea câte un pahar de vin şi plângea. Pentru copiii mici avea o dragoste deosebită şi-i cuprindea cu gingăşie la sânul său, zicându-le: «Dragul meu, nu-ţi părăsi neamul tău, că te bate Dumnezeu!»".

Un Răsunet
Andrei Mureşanu
Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu bratele armate, cu focul vostru-n vine,
"Vieaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mâna d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel pe pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin întrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n lupta, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Avram Iancu