Povestile

Va propunem un alt fel de vizita. Sa ascultam povestile pe care ni le spun casele. Povesti pe care doamna dr. Doina Isfanoni, directorul stiintific al Muzeului Satului, le-a invatat pe dinafara.

Vizitarea Muzeului Satului este, poate, de cele mai multe ori, o plimbare printre niste obiecte frumoase, arhaice. Unora nici nu le mai cunoastem menirea. Le privim ca pe ceva interesant, dar apus.

SIMBOLURI. Dar poti vizita locul acesta minunat si cu dorinta de a aduce viata in curtile si in casele stramutate din tara. Ele au prins radacini in Muzeul Satului. Si asteapta sa iti spuna povestea. Sa afli la ce erau folosite, de ce apare soarele incrustat in lemnul portilor sau usilor de la intrarea in casa. De ce apar stelele si horele, si pomii vietii pe tesaturi. La ce se foloseau uneltele acelea care stau cuminti in tinda. De ce sunt atatea stergare pe pereti sau la ferestre. De ce sunt diferite? De ce covoarele oltenesti ii innebunesc pe straini, iar pe noi, mai nou, ne lasa reci. Ba, mai mult, decat sa cumparam, sa zicem pentru a face cuiva un cadou frumos, un vas de ceramica, preferam sa luam cine stie ce kitsch, care imita o mare opera de arta sau ceva... oriental. Casele, curtile si obiectele sunt gata sa ne spuna povestea. Doar noi sa vrem sa o ascultam si sa ne aducem aminte, cu mandrie, ca ne tragem dintr-un neam cu un suflet frumos. Si cu o imaginatie care a uimit toata lumea.

INTRAREA. "In universul casei traditionale romanesti, fiecare interior are de fapt povestea lui si fiecare categorie de piese folosita pentru amenajarea decorativa, dar si functionala a spatiului isi are o pozitie generata de cateva functii, ne spune doamna Doina Isfanoni. Una este aceea de utilitate imediata, fie ca trebuie "sa tina de caldura, fie ca trebuie sa acopere o anumita zona, cum sunt patul, masa, lavita. Cealalta functie, care deseori primeaza in comparatie cu functia utilitara, este aceea de reprezentare a statutului social al familiei si a pozitiei de prestigiu pe care o detine in fiecare familie si, fiecare familie, in sat."

Casele si obiectele sunt gata sa ne spuna despre obiceiurile pe care poate ca nu am avut de unde sa le aflam. "Mai departe este vorba despre acel tip de comunicare ce vizeaza universul de spiritualitate: acele credinte, acele obiceiuri care nu o data fac din interiorul casei segmentul in care familia se reuneste, fie ca e Pasti sau Craciun, fie ca este un eveniment al neamului. Evenimentul se poate numi botez sau botejune daca suntem in Maramures, Pasti, Craciun - cand vin colindatorii - se mai poate numi nunta si atunci lucrurile incep sa capete o dimensiune aproape mitica, pentru ca vom intalni doua generatii. Este vorba de nora, acea persoana care prin tineretea ei improspateaza casa, dar este si prezenta, care, prin zestrea ei, tine sa se includa in cadrul interiorului si trebuie sa aiba si ea o bucatica vizibila in aceasta casa", continua doamna Isfanoni.

In casa romanului, nimic nu este intamplator. In casa si in gospodaria traditionala de la poarta incepand, totul are o semnificatie. Crucea incrustata in lemn apara gospodaria de rau, dar arata si ca acolo locuieste un crestin. Si povestea continua...

CINE CE FACE IN CASA? In traditie tot ce se vede in casa si tot ceea ce constituia haina omului reprezentau munca mainilor femeilor din casa. Nimic nu se putea cumpara in afara unor pigmenti sau elemente de fala care insemnau firele de aur si argint sau lanicile prelucrate industrial ce puneau un accent cromatic in decorarea tesaturilor. In rest, de la cultivatul canepii la prelucratul plantei si pana la a deveni fir pentru tesut, totul presupunea etape de truda fantastic de mari in care femeile, indiferent de varsta erau angrenate, de la varste foarte fragede; fetitele incep sa brodeze pe la 5-6 anisori si se spune: atunci cand talpile iti ajung la talpicile razboiului stii sa tesi. Citește pe Antena3.ro „Lacul de nori”, surprins din spațiu de un astronaut. Unde este și cum se explică fenomenul spectaculos rar numit „strălucire solară” LEGATURILE DIN LUMEA SATULUI SE PASTREAZA SI ASTAZI Familia, in lumea rurala era de fapt o scoala de transmitere a cunostintelor lucrative, a bunelor conduite, instituind intre membrii familiei relatii care nu permiteau manifestarea orgoliului, a sfidarii celuilalt. La fel functionau relatiile si cu vecinii si consatenii. Nu se permiteau asumari orgolioase decat in cazuri extreme, pentru ca acea comunitate functiona interdependent ca un organism viu. Aveai nevoie de vecin atunci cand trebuia sa-ti seceri holda sau atunci cand trebuia sa-ti faci casa, avea nevoie si vecinul de tine atunci cand el isi casatorea copilul si tu mergeai la nunta lor. Interesant este ca am intalnit in cercetarile din teren o adevarata evidenta in casele taranilor la nunta cui trebuie sa merg, ca si el a venit la noi. Interesant este ca aceasta mentalitate continua si azi sa functioneze. Eu o consider, in pozitiv, ca un mod de asigurare a coeziunii comunitare la nivel mental care este un resort si o supapa de refugiu spiritual pentru momentele de dificultate cotidiana. FIECARE GENERATIE CONTRIBUIE CU CEVA Pentru comunitatea traditionala, aceasta familie, acest nucleu formativ, are si astazi ecouri foarte importante, de aceea inca noi tinem foarte bine la neam si nu ne-am indepartat ca in alte tari europene de trunchiul nucleal al familiei, de la o anumita varsta incolo. Casa taraneasca vine sa echilibreze foarte bine si sa comunice pe paliere de varsta de ce era in stare fiecare. Astfel, intr-o casa taraneasca citim care e munca barbatului si a femeii; foarte bine se vede ce inseamna, care este aportul batranilor si care este contributia tinerilor.