Pentru a putea scrie despre Cenaclul Flacăra, trebuie să fi trăit în acele vremuri tulburi, să fi trăit în Epoca de Aur. Au trecut 20 de ani de la data destrămării, mai bine zis a interzicerii Cenaclului, dar parcă totul a fost ieri. Adolescenţa multora dintre noi a fost marcată profund de manifestările din acea vreme, de realităţile puse în scenă, de mesajul pe care reuşea să-l aducă în gândurile noastre acest "fenomen" unic.
Viaţa, această boală totdeauna mortală, cum zâmbind ne-a învăţat Homer, ne-a oferit multora dintre noi prilejul de a fi martori oculari la spectacolele Cenaclului. Iar cei care nu aveau şansa de a le vedea pe viu, aşteptau cu sufletul la gură serile de joi, când emisiunea lui Adrian Păunescu, "Valori ale muzicii tinere", îi scăpa, cel puţin pentru două ore, de imaginea "Cântării României". Asta pentru că, înainte de toate, Cenaclul Flacăra era o lecţie de cultură, în care se îmbinau armonios muzica, poezia şi istoria. Din păcate, generaţiile de acum nu ştiu nimic despre acele concerte unice, desfăşurate în faţa a zeci de mii de oameni, despre influenţa pe care a avut-o Cenaclul asupra multora dintre noi, despre libertatea pe care ne-o oferea în acele vremuri grele.
Repet, numai cine a trăit în acea perioadă poate înţelege de ce eram emoţionaţi profund atunci când mii de glasuri cântau: "Şi totuşi e stare de veghe / Şi totuşi murim repetat / Şi totuşi mai cred în poveste / Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat".