vBoier al teatrului

"Toma a facut enorm pentru Ploiesti. Directoratul lui a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiesti de la nivelul unui teatru de provincie", povesteste domnul Lucian Sabados, de 14 ani director al teatrului din Ploiesti.

Pe strada copilariei mele, se zvonea la un moment dat ca, la numarul 14 unde locuiam noi, statuse candva Toma Caragiu. In uriasa cladire in forma de U, cu o curte generoasa spintecata acum de un gard cam sandraliu, vietuiau dupa principiul rational al metrilor patrati pe cap de locatar generatii de familii, mai mult sau mai putin chiriase. Cum ai mei apucasera sa cumpere un spatiu considerat ulterior mult prea mare, iar faptul ca in cateva luni aveam sa atac frontal aceasta lume cu primul meu oracait nu senzibiliza pe nimeni, in camera de la strada s-au instalat cu tidula de la ICRAL surorile Pandele. Cele mai batrane dintre fetele batrane, le zicea paznicul spitalului de vizavi. Ce-i drept, nu prea le vedeai la fata decat cand ieseau, pe rand, o zi da, o zi ba, la cules de votca. Dar probabil ca stia el ce stia. Umbla vorba ca-i placea teribil sa le spioneze cand se spalau seara in lighean. Tot pe rand, o zi da, o zi ba.

In aceasta camera cu tavanul mult prea inalt, se spunea ca locuise candva Toma. Mi-l imaginam inalt si masiv si oricat incercam nu mi-l puteam deloc inchipui alunecand de-a lungul peretilor verzui ce parca ingustau spatiul si mai tare. Sau, uneori, ma gandeam ca statuse in camaruta mereu neaerisita de la mansarda unde ma mai refugiam eu din cand in cand. Imi era uneori teama de scarile metalice care serpuiau spre deschizatura intunecoasa din plafon. Comutatorul era tocmai sus, in capul treptelor. Si parca si usa se tot deschidea asa, fara rost. Dar atunci ma gandeam ca e el sus si-mi trecea. N-am spus nimanui asta, nici macar alor mei.

Si totusi ma intrebam, de ce Dumnezeu s-o fi mutat?

Acum, nici eu nu mai locuiesc acolo.

Imi amintesc toata istoria undeva in drum spre Ploiesti. Ajung in ajunul unui festival de folk pe care il organizeaza, dar domnul Lucian Sabados, directorul Teatrului "Toma Caragiu", ma intampina plin de verva, imbracat intr-o informala geaca de blugi, si-mi face in pas vioi turul de onoare al teatrului. Prin foier trecem tiptil si ma trage pe tacute in fata expozitiei de fotografie dedicate lui Toma. "Se repeta", imi sopteste si arata spre usile intredeschise ce dau in sala.Pe o scarita nestiuta de public, ajungem in birou. Pe un perete, o alta fotografie. Un tanar de 28 de ani, un Toma asa cum fotoliul de director avea sa-l cunoasca pentru prima data in 1953.

INTALNIREA. "Prin 1976, in studentie, am avut privilegiul sa-l intalnesc pe Toma de doua ori in cabina lui de la Teatrul «Bulandra»", imi marturiseste deodata Lucian Sabados. "Eram in anul I la critica de teatru si film la IATC si, se stie acest lucru, facultatea era in aceeasi cladire cu teatrul. Am avut curajul si m-am prezentat ca atare, adica drept nepotul si finul doctorului Victor Sabados din Ploiesti, unul dintre bunii prieteni ai lui Toma din perioada lui ploiesteana. Sigur ca i-a facut mare placere. Eu, plin de emotie, desi nu prea sunt emotiv." Imi povesteste ca au vorbit mult, cu nostalgie impartasita, despre Ploiesti. "Nimic semnificativ. M-ar bate Dumnezeu sa spun ca a fost mai mult", adauga repede. Uneori nu-i nevoie de multe cuvinte, as fi vrut sa adaug. Si simt totusi ca a fost mai mult decat atat... "Dar, de cate ori vorbea despre acest oras o facea cu nostalgie", se grabeste Lucian Sabados sa sublinieze. "Cine nu ar fi facut-o. Era, in fond, nostalgia tineretii si a unei bune parti din maturitate, pentru ca el a plecat dupa 40 de ani la Bucuresti. Asa ca referintele legate de Ploiesti si de persoana unchiului meu au reprezentat cartea mea de vizita in acel moment." Un zambet ii flutura in coltul buzelor. "Dupa aceea, bineinteles, am avut bucuria sa-l vad pe scena in calitate de spectator oarecare", adauga cu o nuanta oficiala si se asaza indaratul biroului negru, lucios. Isi aprinde pipa. In spatele lui, tabloul scenografului Virgil Facaianu deapana epopei. Pe mine ma incearca o urma de invidie. Si, desi nu e nimeni de vina, ma injur singur ca fac parte din acea generatie crescuta la umbra ocrotitoare a antenei de bulgari. Si atunci imi amintesc de ai nosti care pana si parlitele de cereri le semnau cu "luptam pentru pace". Se poate si mai rau!

DATORIE DE SUFLET. "Acum am privilegiul sa fiu directorul unui teatru care poarta numele acestui idol al meu", merge mai departe pe firul povestii Lucian Sabados, un conducator de teatru care a depasit deja performanta de 12 ani de directorat a idolului sau. "N-am ascuns niciodata acest lucru. Si nu pentru ca Toma Caragiu e legat de Ploiesti. Aceste lucruri sunt oarecum accidentale in biografia unui artist. Dar il iubesc nespus pe Toma. Incercam, pentru ca nu sunt singur, colegii mi-au stat mereu alaturi, sa lucram mereu la posteritatea lui. Din pacate, suntem totusi destul de putini. Dar avem aceasta obligatie. In acest an in care el ar fi implinit 80 de ani, din nou Ploiestiul a incercat, prin fortele lui, sa-si plateasca aceasta permanenta datorie de suflet. Unul dintre elementele importante ar fi spectacolul «Dialoguri» pe care l-am propus chiar eu si care va avea premiera in jurul datei de 20 octombrie, spectacol pornind de la lirica lui Toma Caragiu, gandit, realizat, scris si interpretat de colega mea Carmen Ciocila, o actrita foarte importanta a teatrului. Este un gest absolut obligatoriu din partea Ploiestiului fata de o astfel de personalitate impresionanta."

SENATOR. "O personalitate impresionanta care, insa, ca oricare dintre noi, a avut si slabiciuni", si iarasi zambetul sugubat ii apare pe chip. "Una dintre ele era ca nu se putea abtine si radea foarte usor in scena. Colegii actori, stiind asta, il provocau mereu. Mai greu era a doua zi cand pentru toti cei care ii facusera sotii devenea din nou dom’ director. Dar reusea sa traga aceasta linie, se impunea pentru ca stia foarte bine sa discearna intre raspundere si meserie. Dar tot acesti colegi mai in varsta, minunati actori dintre care multi nu mai sunt nici ei printre noi, povesteau si despre nostalgia tineretii lasate pe scena din Ploiesti cu care Toma Caragiu venea la mai toate premierele teatrului. Si intra intr-adevar cum merita, si cum de fapt era, ca un mare boier al teatrului, un senator de drept!" N-am aflat niciodata daca Toma a locuit sau nu in casa in care m-am nascut eu. Dar mie imi place sa cred ca da.

NEA TOMITA, DOM’ DIRECTOR... Lucian Sabados, directorul Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti, despre idolul sau Toma a fost un dedicat administrator! 90 de premiere intre 1953 si 1965! Niciodata n-a mai fost egalata o asemenea performanta. Insa, si trebuie sa o recunoastem, contextul istoric este acum total diferit. Sa ne amintim ca pe vremea aceea televiziunea era abia la inceput, nu era practic un factor concurential. Celelalte mijloace media erau strict controlate, iar atunci teatrul ramanea, alaturi de film, debuseul principal si campul de manifestare a marilor actori. Ca urmare, publicul venea la spectacole intr-un numar mult mai mare. Teatrul era un fenomen social de o uriasa amploare. Nu e o justificare a ceea ce se intampla azi, noi avem sali pline. Dar poate ca nici productiile nu erau la nivelul cerintelor care sunt astazi. Acum se construiesc alaturi de foarte importanti regizori spectacole mari care in primul rand costa foarte mult, iar fondurile nu mai sunt astazi cum erau inainte. Teatru inseamna acum din ce in ce mai mult, din punct de vedere al manageriatului, o alergatura dupa finantare. Nu, cele doua contexte istorice nu sufera nici un fel de comparatie. Ar fi teribil de nedrept pentru cei care se straduiesc acum cu talent si efort sa creeze lucruri de calitate. N-ar fi nimerit. Dar, dincolo de maniera lui teribil de personala de a conduce teatrul in vremuri grele de propagandism, a fost un director extrem de iubit pana si de oficialitatile epocii, care numai binevoitori fata de cultura nu erau. Avea o carisma atat de puternica, incat reusea sa-i convinga pe cei mai cumpliti zbiri ai propagandei locale sa inchida ochii la spectacole importante, dar avea probleme ideologice pentru vremurile acelea. In plus, lui ii datoram si mutarea teatrului in actualul sediu, din locul unde este acum filarmonica. Apoi, Toma ne-a mai lasat un lucru minunat. Sectia de revista. A iubit enorm acest gen. Avea o voce senzationala, se misca incredibil, asa cum cei mai multi mai stiu, din pacate, doar de la televizor. Lui, deci, ii datoram crearea in 1953 a sectiei de revista de la Ploiesti, care de cel putin sapte-opt ani este in prim-planul genului in Romania.