Victime colaterale

In razboiul surd dintre politica pronatalista si dorinta femeilor, victime au fost copiii: multi dintre ei nascuti cu pecetea pacatului pe trup.

Intr-un camin dintr-un capat de Bucuresti supravietuiesc cativa dintre copiii care au ilustrat politica lui Ceausescu fata de minorii cu handicapuri. In dreapta, imagini din randul celor care au zguduit lumea si au etichetat o tara

Incidenta bolilor genetice sau a accidentelor naturii face ca, in intreaga lume, un anume procent din populatie sa sufere din cauza unor disabilitati sau a unor boli care le fac imposibila viata normala. In Romania, insa aceasta problema a capatat accente dramatice. Automutilarea femeilor in incercarea lor de a scapa de sarcina a dus la inmultirea copiilor "tarati" care veneau pe lume. Numarul lor este dificil de aflat, copiii ajungand in grija a doua ministere diferite, in functie de aspectele sociale, iar o statistica reala nu interesa atunci pe nimeni. O imagine de ansanblu, cat se poate in conditiile date, putem avea privind spre scolile "speciale", cele in care ajungeau copii cu diferite handicapuri, dar si inspre caminele-spital, unde au fost aruncati cei pe care parintii nu-i doreau; sistemul facea un singur lucru pentru a le usura viata: ii punea pe lista de asteptare pentru Moarte. Se apreciaza ca unul din 10 copii se nastea cu pecetea pacatului pe trup, dar cifra reala nu va fi cunoscuta niciodata, din cauza dezinteresului aratat de autoritati problemei si inainte si dupa "epoca de aur".

EFECTE PREVIZIBILE. "Noi nu am stiut ca vrea sa interzica avorturile, dar cand am aflat de decret am inteles cu totii ce urmeaza: o stiam macar din literatura de specialitate. Prin birouri si pe la sedinte am tot discutat despre consecinte si ce ne asteapta pe noi, dar adevarul este ca nimeni nu a avut curaj sa spuna mai sus. A mai fost cate un psiholog sau medic, dar adevarul este ca atitudinea lor a fost palida", povesteste Valeriu Sfetcu (76 de ani), la vremea aceea inspector general pe probleme de invatamant special in Ministerul Educatiei. Batranul spune ca nu era nici un secret pentru specialisti ca era de asteptat o crestere a nasterilor de copii "nesanatosi" ca urmare a avorturilor ilegale si a acelor oribile chinuri la care se supuneau femeile inainte si in timpul sarcinii.

In ’66, Romania avea 110 institutii de invatamant pentru copiii cu deficiente, dar pentru a fi integrat in sistem, un minor era amanat cate 2, 3 ani, din cauza aglomerarii cifrei celor care trebuiau scolarizati. "Anii ’80-’90 au fost cumplit de grei", marturiseste batranul profesor, iar in ochiii lui isi fac loc lacrimile. Virgil Sfetcu implineste 50 de ani de cand preda in scolile pentru deficienti si a cunoscut toate problemele copiiilor cu handicap prin prisma functiilor care le-a ocupat - de la cadrul didactic, inspector general sau responsabil in minister de orfelinate pana la cea de director general in proaspatul infiintat Secretariat de Stat pentru Persoane cu Handicap, din ’90 pana in ’93. In ’80, cand Ceausescu a decis ca nu ne trebuie psihologi, Sfetcu a fost dat afara din minister si a trait acei ani de mizerie la catedra didactica.

DECENIUL NEPUTINTEI. In ’71, vreme de trei luni, inspectorul a vizitat toate cele aproape 150 de orfelinate din tara pentru a vedea care sunt problemele. Planul intocmit de el pentru reorganizarea acestor institutii a fost neglijat, in functiile de decizie succedandu-se tot felul de politicieni cazuti in dizgratie sau sotii de demnitari. Politica sistemului si dezinteresul celor care ar fi putut face ceva i-a condamnat pe acesti copii la moartea civila si chinurile cotidiene provocate de lipsuri. Experienta acelui tur de forta care l-a purtat prin toate locasurile destinate abandonatilor a fost insa pentru Virgil Sfetcu una dura: "Am vazut si lucruri bune, pentru ca inca se lucra cu suflet, dar au fost cateva leagane, cum ar fi cele mamut de la Silistea-Gumesti, Prundu Bargaului sau Busteni, pe care nu am sa le uit niciodata". Copii desculti, dezorganizare, lipsa dotarilor materiale, haine insuficiente, lipsuri in alimentatie, asta era realitatea in orfelinate.

Situatia era si mai neagra in caminele-spital, unde erau parasiti copiii care nu se descurcau fara ajutor, majoritatea dintre ei, asa-numitii "legume", nu primeau decat ingrijiri minime. In schimb, inspectorul Sfetcu spune ca dupa ’80 politica s-a inrautatit, dar erau prea putini cei constienti de dimensiunea dramei. In afara de gerul iernii, in caminele spital nu mai intra nici un vizitator, iar lipsurile si neglijenta faceau victime cu fiecare zi.

In anii ’80, un copil era amanat si cate 6 ani pana sa fie primit intr-o "scoala speciala", dar greul de abia acum incepea. Regimul a inceput sa neglijeze deficientii: norma unui cadru didactic aproape ca se dublase, copiilor nu li se mai acordau multe din drepturi, iar parintii erau obligati sa suporte cheltuielile de scolarizare, macar partial.

In ianuarie ’90, batranul inspector a fost rechemat in minister pentru ca era nevoie de experienta si pregatirea sa. La cateva zile, autoritatile romane au fost bombardate de presa straina: jurnalistii descoperisera dezastrul din caminele spital, de care prea putini erau constienti. Romania suferea de 10 ani de cel mai negru cancer al nepasarii. Victime ale naturii, handicapatii erau parasiti in camine care cel mai bine pot fi descrise ca lagare de exterminare. Traiau cate doi sau trei in patut, mancau laturi, nu ieseau afara niciodata, iar unii dintre ei erau legati cu lanturi. "Acolo mancau, isi faceau nevoile si se jucau", rememoreaza Virgil Sfetcu.

POLITICA RUSINII. "De prin anii ’74, ’75, pentru a fi ascunsa cat mai bine aceasta problema, au inceput sa se construiasca camine-mamut in afara oraselor. Gaseai cate o astfel de casa pe unde nici nu iti trecea prin minte", povesteste Virgil Sfetcu. Toate acestea insa au fost descoperite de jurnalistii straini si ONG-urile care au tabarat in Romania dupa decembrie ’89. "Atunci aflam si noi despre cate un astfel de camin."

Lagare de acest fel cum sunt cele de la Lugoj, Patraveni, Raul Vadului sau Negresti au devenit imagini simbol ale "politicii rusinii" dusa de regimul Ceausescu. Poate cel mai mediatizat caz de acest gen a fost acela de la Plataresti (Calarasi). Copii zacand in urina si inconjurati de muste, unii rasi in cap - fete si baieti, deopotriva - , lipsa becurilor, a doctorilor si a dosarelor medicale ale micutilor dovedeau condamnarea la moartea lenta pe care le-o rezervase autoritatile. "Nici nu am cuvinte sa descriu ce am gasit acolo… Trebuia sa iti astupi nasul cand intrai. In comuna nu era apa, iar oamenii se incalzeau cu lemne si carbune. In camin nu exista nici asa ceva. Inauntru erau atat copii, cat si adulti, fiinte care traiau intr-un mediu cu care doar ei erau obisnuiti si care sufereau de toate apucaturile nesanatoase din lume si de toate bolile", isi aminteste Virgil Sfetcu.

Profesorul Virgil Sfetcu preda si azi pentru minorii cu handicapuri mentale si spune ca o dovada a discriminarii care inca exista este si titulatura unor astfel de scoli "speciale"

SUPRAVIETUITORII. El a fost cel care a trebuit sa spele rusinea Romaniei in acest caz. Si a inceput cu spalatul pacientilor de urina. A chemat pompierii pentru a avea apa, si dupa ce a incalzit-o la foc, a pus sa fie spalat fiecare copil in parte. Mai intai, acestia erau dati jos din pat, pe o saltea, multi dintre ei coborand din patute pentru prima oara de cand fusesera adusi in camin. Luni de zile, Sfetcu a supravegheat toti acesti pasi, iar intre timp a pregatit un spatiu in Bucuresti unde sa fie adusi copiii: motivul transferului este acela ca oamenii din Plataresti nu aveau pregatirea sa ingrijeasca acesti bolnavi si nu aveau nici cele mai elementare deprinderi de igiena.

Eroii imaginilor difuzate de cele mai prestigioase televiziuni si ziare din lume supravietuiesc si azi, in cea mai mare parte. 150, in total, au ajuns la varsta tineretii. Infernul de la Plataresti este pentru prea putini o amintire, pentru ca ei nu isi permit acest lux. Aceia dintre ei care au putut fi integrati cumva intr-un ritm de viata care sa semene cu normalul au fost angajati acum la bucatarie si pentru a munci pe langa camin. Ei au salarii pe care si le administreaza singuri. Cel mai vorbaret dintre ei este Aurel Bairam, care la 29 de ani tace doar atunci cand il intrebi de Plataresti: nu isi mai aminteste prea multe sau nu vrea sa povesteasca. Are o mana nesanatoasa, dar din octombrie 2003, de cand a primit slujba, munceste fara sa fie indemnat. Din bani si-a cumparat o combina muzicala, la care asculta cu baietii din dormitor manele. I-a incurajat si pe ceilalti baieti sa spere ca vor aduna bani sa isi cumpere macar o garsoniera. Dr. Emanuel Botnariu, directorul Centrului de pe strada Balotului, stie ca tinerii vor primi, cu ajutorul unei asociatii straine, o locuinta in toamna. Surade multumit, dar el stie ca doar cativa dintre pacientii lui vor avea aceeasi soarta. Exista in centru aproape 100 de tineri care au supravietuit pana azi doar printr-o minune, daca ne gandim si la anii de chinuri din caminul de la Plataresti. Cei mai multi dintre pacienti nici macar nu pot vorbi: ei asteapta dimineata pentru a masura viitorul.

Cea mai mare greseala care s-a facut in Romania este aceea ca societatea nu a fost pregatita sa ii primeasca in randurile ei pe acesti copii. Chiar si cei mai norocosi dintre ei, cei care erau ingrijiti si scolarizati, erau condamnati la izolare - profesor Virgil Sfetcu

Cand au fost adusi aici, mai mult de jumatate dintre pacienti nu aveau nici macar acte. Multi erau cunoscuti dupa numele date de ingrijitori. 90% dintre ei sunt abandonati de familii, care nici macar acum nu-i viziteaza - Dr. Emanuel Botnariu

CONDITII INUMANE 3.354 de copii au fost "descoperiti" in caminele-spital, in 1990. Doi ani mai tarziu, un studiu a dovedit ca cei mai multi dintre acestia au dobandit in urma abandonului un handicap mental - spitalizarea indelungata este nu numai nestimulativa pentru dezvoltare, ci si extrem de traumatizanta, generand handicapuri si boli cronice. De altfel, parintii adoptivi din Canada sau SUA ai unor copii din Romania au descoperit ca minorii sufera de tulburari de dezvoltare. O treime din copii au primit un astfel de diagnostic, explicatia gasita de psihologii angajati sa-i ajute fiind conditiile dificile din caminele in care au trait. CIFRE INDOIELNICE Aproape 27.000 de deficienti erau incadrati in invatamantul specializat in momentul in care s-a prabusit regimul ceausescu. Cifra a fost facuta publica de autoritatile romane abilitate. Pe langa cei 27.000, altii erau pe listele de asteptare pentru incadrarea in sistem, altii erau in scoli normale si o alta importanta parte erau prin orfelinatele pentru copii "normali". Autoritatea Nationala pentru Persoane cu Handicap sustine ca acum avem mai mult de 56.000 de copii deficienti, in familii sau institutionalizati. POVESTILE LUI ROBERT Daca inca va indoiti de chinurile suferite de acesti copii de-a lungul anilor, mergeti si faceti cunostinta cu Robert, de la Centrul din Strada Balotului, Bucuresti. Il veti gasi imediat intreband cine se ocupa de iepuri in Centru. Tanarul povesteste cu un glas alertat cele suferite prin caminele pe unde a trecut de-a lungul timpului. Veti afla astfel ce inseamna o boxa "de reeducare", cati sobolani traiau la un loc cu acesti copii sau ce solutii gasea ca sa scape de chinuri - cum ar fi aceea ca si-a muscat o educatoare de limba. Teoretic, nimeni nu mai poate spune acum cat fabuleaza Robert si cat este real din ceea ce povesteste, dar poate veti intelege traumele pe care le-au trait cei asemeni lui.