Actualizare si memorie

Puterea instalata in Romania la sfarsitul anului trecut relanseaza mesajul descentralizarii ca forma a modernizarii. Se revine astfel la nevoia unor clarificari deschise, publice si cu toate cartile pe masa, privind oportunitatea revizuirii critice a unor principii politice si administrative clasice: centralism versus autonomie, centrul si regiunile, capitala si provincia, traditii sacrosancte ale statului national unitar, eventual restrictive, versus inovatii, eventual benefice.

In definitiv, evenimentul istoric al Marii Uniri, aniversat cu onoruri militare si de stat maxime, a fost, la randu-i, in urma cu 86 de ani, rezultatul unui proces complex si cu destule etape contradictorii. Asternerea unei placi grele, de marmora jubiliara, asupra istoriei fericite, sau a uneia de granit tumular peste istoria nefericita este o practica europeana, occidentala, curenta, in practica actualitatii.

Azi, bunaoara, iconografia oficiala, inclusiv inscriptiile de teren, indicand traseul turistic spre celebrul vagon din padurea de la Compigne, unde Franta si-a consemnat victoria in 1918 asupra Germaniei, dar si infrangerea, prin armistitiul impus de Germania nazista, in 1940, nu retin decat episodul fericit. Vagonul victoriei este mai rapid si mai punctual, la intalnirile regizate ale prezentului, decat cel al infrangerii, chiar daca, in cazul nostru, el este unul si acelasi. Istoria oficiala isi are rostul si destinatia ei, fara indoiala. Transformarea acesteia in litera de evanghelie sustrasa dezbaterii critice e contraproductiva si din perspectiva intelectuala - or, istoria este, totusi, o disciplina intelectuala, nu dogmatica, - si din perspectiva statala. Lucrarile istoricului Lucian Boia nu vor fi, si din acest motiv, niciodata pretuite indeajuns. Un stat e mai puternic atunci cand isi testeaza, cunoaste si recunoaste critic si continuu trecutul si valorile decat in situatia in care devine gardianul ă€" de fapt, si prizonierul, unui panteon auto-eroizant, izolat pe o linie moarta, precum vagonul victoriei initiale camufland esecul subsecvent.

Revenind la subiectul nostru, acela al declansarii unor discutii, sau chiar controverse privind modelul optim, administrativ-politic si de dezvoltare al Romaniei, dupa o schimbare politica majora si aniversarea Marii Uniri, n-ar fi rau sa stabilim cateva premise de calificare:

1. Discutarea unor nereguli sau disfunctionalitati in contextul organizarii administrative si politice, excesiv centraliste, din Romania prezentului nu echivaleaza cu crearea unei agende sau premise secesioniste. Intr-o tara in care deficitul economic si administrativ este evident, pentru toata lumea, si in toate regiunile tarii, inclusiv la Bucuresti, amanarea unor rationalizari mai moderne, probate cu succes in alte parti, prin descentralizare, autonomie administrativa si financiara, subsidiaritate sau devolutie, in cazuri anume, contribuie doar la agravarea crizei.

2. Propunerea revizuirii unor dogme centraliste nu este instrumentul de subminare a autoritatii statului national, ci eventual, prin innoiri oportune si intelepte, cheia modernizarii si a succeselor sale asteptate.

3. Confuzia dintre initiativa dezbaterii critice asupra caracterului restrictiv al actualului model ultracentralist romanesc si variante, mai mult sau mai putin apocrife, ale complotului maghiar sau huntingtonian, potrivit caruia divizarile cultural-religioase le-ar prevesti automat pe cele teritoriale, blocheaza innoirile necesare, alimentand patologiile inegalitatii culturale ca alibi liberal al revizionismului teritorial.

4. In Romania, aceste discutii incep oricum tarziu. Pretutindeni, procesul de unificare politica si financiara, in cadrul Uniunii Europene, sau mecanismele aliantei de securitate Nato au declansat si masuri politice administrative, chiar daca si controverse. Adeptii modelului centralist al statului national n-au drept de exclusivitate asupra microfoanelor oficialitatii, ci doar in sistemul de coordonate din care fac parte si argumentele contrarii, a caror legitimitate este acceptata. Diabolizarea discursului national cu semn schimbat a operat, din pacate, in ultimii ani, mereu in Romania.

Natiunea si statul ies mai puternice din inclestarile unor dezbateri despre oportunitate si eficienta, cu argumente pro si contra decat prin impunerea unui discurs oficial sau oficios unic si taxarea implicita a opiniilor diferite drept manifestari anti-patriotice, secesioniste sau aberatii. Europa acestui sfarsit de secol inseamna si abandonarea acestor mecanisme de exclusivism ideologic patriotic si intelectual.

5. Proliferarea baronilor locali a fost si efectul pervers al refuzului descentralizarii autoritatilor locale, drapat de mafiotizarea relatiei centru-periferie.

Indemnurile la descentralizare administrativa cu care si-a inceput partitura publica, deloc intamplator, noul presedinte Traian Basescu, fost primar al Centrului, si deci repunerea in actualitate a principiilor centralismului, care tin de filosofia statului modern roman, ne obliga la o succinta revizitare a mitologiei.

Ideea federala are la romani o traditie istorica solida, la fel de ampla precum cea a pan-romanismului statal: intre una si cealalta exista de altfel o legatura indisolubila.

Ajunge sa rasfoiesti cartea distinsului carturar si patriot din exil, George Cioranescu, pretuitul nostru coleg de la Europa Libera, disparut in 1993, Romanii si ideea federalista (Ed. Enciclopedica, Bucuresti 1996), pentru a constata ca federalismul, ca filosofie si aspiratie politica, a fost una din fortele motrice ale istoriei romanesti. Federalismul, in formule diferite, functie de imprejurari, a fost mereu instrumentul prin care romanii de pretutindeni au crezut ca-si pot realiza unitatea, ca subansamblu confederativ sau federativ: fie cu ungurii si sarbii, intr-o federatie danubiana, visata de Balcescu si Kossuth, in vria rissorgimento-ului mazzinan, fie, mai tarziu, al romanilor transilvaneni, munteni si moldoveni, sub tutela Austriei mari, precum in viziunea unor Aurel C. Popovici sau Nicolae Filipescu.

In istoria neimplinirii statale, federalismul a jucat un rol pozitiv, de liant national si patriotic. O Romanie integrata in structuri federale, sub culori italiene, dunarene sau austriece, ar fi fost dubla garantie pentru uniunea si securitatea lor, in fata puterii imperiale rusesti. In istoria moderna, ideea unei federalizari a Romaniei in Europa valorilor anti-despotice e un fir rosu, neintrerupt, de la Balcescu la Grigore Gafencu.

Ultimul a fost un federalist eminent, in conditiile transformarii tarii in pasalac sovietic. Dar si Balcescu si Gafencu, atat de tragic, au fost nevoiti sa rosteasca adevarul, din exil.

Dupa 1918, federalismul, o data cu izbanda statului national, isi epuizeaza pentru romani atractia si utilitatea oficiale, dupa 150 de ani de cariera glorioasa. Exista insa in cele cateva cuvinte ale marelui politician conservator, Take Ionescu, atunci cand Constantin Stere ii testeaza in 1913, disponibilitatea fata de ideea federarii Romaniei cu Austria, si sensul modern, complet diferit, al unor noi orizonturi de asteptare, al unor noi adaptari: Decat ministrul de Externe la Viena, cu intrarea Romaniei la Habsburgi, mai bine vroi sa fiu chelner la Chicago.

Apropierea razboiului si situatia geo-politica a Romaniei incurajau deja orientari non-conventionale, ale oportunitatii. Intr-adevar: mai bine chelner la Chicago decat ministrul de Externe al Austro-Ungariei, in l918. Spre deosebire de primul, al doilea nici nu mai avea, nici nu mai era.

Putem, deci, descoperi aici un semnal al actiunii si cand e vorba de principii majore, percepute ca inalienabile de folclorul romantic si mitologic, dar neadecvate la prezent. Apropierea de Europa sanselor comune, dar si globalizarea catastrofelor naturale, prin efectele in suferinta si solidaritate, ne obliga si la o noua alerta critica a intelegerii angrenajului statal.