"Cadoul de Craciun" - Lucea Elisabeta

Of, Doamne, cum au zburat anii! Acum doua zile am implinit 68 de ani.

Stau la fereastra casutei mele, compusa din aceasta incapere, luminata cu un bec mic, anemic, o bucatarie mica si o camera si mai micuta. Cum va spun, casa este foarte mica, dar in ciuda acestui fapt, pentru mine, singura, este enorm de mare si de goala.

In camera domina o caldura placuta, am pus niste lemne uscate pe foc. Doar este Ajunul Craciunului, imi justific fapta, ca doar noi, cu pensii mici, trebuie sa fim foarte calculati ca sa putem supravietui.

Luna de luna am economisit cate un pic si acum am si eu un bradut, adevarat ca este saracacois, dar mirosul atat de fermecator si pur pe care-l emana in incapere vesteste ca a sosit Craciunul.

Bineinteles ca nu se poate compara cu acel brad fascinat care straluceste la fereastra casei de peste drum si care iti incanta ochii si sufletul datorita jocului de lumini.

Imi fortez ochii slabiti de batranete ca sa pot patrunde cu privirea in casa cu acel brad minunat si zaresc niste oameni ciocnind paharele, niste copii alergand de colo-colo. Dupa agitatia care se poate deslusi in casa de peste drum, cu usurinta iti poti da seama ca acolo domneste veselia, fericirea, iubirea si satisfactia. Cat este de impresionant.

Deodata, din fata ochilor mei dispare imaginea casei de vizavi si ma vad pe mine tanara, gatita, feliind cozonacii cu nuca si mac. Il vad pe baietelul meu, Villi, un dolofan cu parul negru, carliontat, cu ochii lui verzui ca valurile marii, gata sa se arunce la prima felie de cozonac, si pe fetita mea, Eliza, o fiinta de portelan, cu un par ca spicul de grau si cu privire a cerului senin, stramband din nasucul ei de filigram.

Il zaresc pe barbatul vietii mele, tatal copiilor mei, asezand cu emotie cadourile sub bradul nostru impodobit si apoi sarutandu-ne pe fiecare cu multa tandrete si cu o imensa afectiune, rostind cuvintele: Un Craciu fericit.

Rautaciosii de lacrimi fierbinti, care au inceput sa curga din ochii mei cenusii, care odata erau atat de albastri si care au inceput sa arda fata mea usor ridicata, au sters acel tablou de neuitat, care s-a cristalizat in mintea si in inima mea si au facut sa raman din nou singura, atat de singura in aceasta Seara sfanta.

Pe tatal copiilor mei o boala necrutatoare l-a smuls din sanul familiei la o varsta atat de frageda. Atunci a inceput calvarul pentru mine, adevarata lupta pentru supravietuire, pentru existenta. Toti cunoscutii ma incurajau: Nu te lasa, lupta, fiindca ai doi copii deosebit de frumosi si de cuminti. Eram foarte mandra de copiii mei. Am luptat, am tinut piept greutatilor vietii si am iesit invingatoare din aceasta lupta crancena. Copiii mei au crescut, au ajuns oameni cu carte, locuiesc la oras, atat de departe de mine, au copii la randul lor si sunt fericiti. Tot timpul am trait cu credinta ca tatal lor vegheaza asupra lor si asupra mea, de acolo de sus, de undeva din eternitate si ne transmite putere de a invinge greutatile sortii.

Oare in aceasta seara copiii mei isi aduc aminte si de mama lor batrana, imi doresc si mie Un Craciun fericit. Nu i-am mai vazut mai bine de trei ani, dorul dupa ei imi rupe inima in bucatele. Probabil in momentul acesta ei sunt fericiti isi impart darurile de Craciun, dar sunt sigura ca se gandesc la mine, o femeie carunta care in orice moment a fost gata sa-si dea viata pentru ei.

Ingenunchez in fata unei iconite a Sfintei Fecioare in brate cu Mantuitorul Hristos si cu lacrimi in ochi, care curg neincetat, incep sa ma rog pentru sanatatea si fericirea copiilor mei. Brusc, rugaciunea mea este intrerupta de un latrat ascutit si insistent, care se aude la portita casei mele. Pentru un moment mi se inmoaie genunchii, inima imi tresare in piept si in mintea mea incolteste speranta. A venit cineva la mine. Pur si simplu, ma trezesc alergand spre poarta, lasand deschisa usa casei, nu ma mai intereseaza, ca se pierde caldura acumulata cu atata sacrificiu, deschid poarta tremurand si pe langa mine cu o viteza uluitoare patrunde in casa mea un catelus. Ma uit bine, altcineva nu este nimeni. Speriata, ma grabesc in casa sa-l scot afara pe musafirul nepoftit si, cand ma apropii de el, raman extrem de mirata, sub pomul de Craciun, intins un catel foarte frumos cu o blanita ca de vulpe, toata tremurand de frig si de foame, cu o privire atat de trista de ti se rupea inima de mila. In mod mecanic, urgent am impartit cu el putinele bucate pe care le-am pregatit pentru Sarbatorile sfinte. In cateva secunde topeste pur si simplu mancarea si apoi satisfacut se apropie de mine, imi linge mana dreapta in semn de multumire, isi ridica privirea spre mine, iar eu raman inmarmurita, ochii lui stralucesc de lacrimi de bucurie. Oare, intr-adevar, sunt lacrimi de fericire sau sunt lacrimi din cauza caldurii din camera? Nu sunt singura. Catelul din nou se asaza sub brad si, parca impacat cu lumea dura de afara, isi inchide ochisorii.

Eu il privesc inca socata, inca sunt nedumerita de tot ce s-a intamplat in aceste ultime minute, ma uit la el cum doarme linistit pe locul care pana acum a fost neocupat si pe care in mod normal ar fi trebuit sa fie un cadou.

Un cadou, da asa este, imi fulgera deodata prin minte, sigur ca da, am primit si eu un cadou de Craciun. Cineva s-a gandit si la mine si mi-a trimis acest dar.

Dintrodata nu ma mai simt singura in aceasta incapere, simt o caldura sufleteasca, simt ca in Ajunul Craciunului am oferit un cadou si am primt si eu un cadou miraculos, putina bucurie.

Privind lung spre Cadoul meu de Craciun, schitez un zambet, iar buzele mele incep sa murmure Un Craciun fericit pentru toata lumea.

Lucea Elisabeta, localitatea Deva, judetul Hunedoara