de Emil Hurezeanu
Oficialitatea de la Bucuresti a relansat o operatiune de farmec in directia romanilor din strainatate.
Exilul romanesc devine treptat, nu usor si nu pentru toata lumea, o comunitate normala, asemenea celei a grecilor, evreilor, polonezilor sau ungurilor din afara granitelor nationale, orientata pozitiv, si nu confruntativ, spre tara-mama si interesele ei generale. Intr-un fel, evolutia era fireasca si ea nu s-a datorat atat intentiilor programatice ale regimurilor politice postcomuniste, adesea indiferente sau uneori in continuare ostile fata de emigratie, cat normalizarii firesti a raporturilor cu tara, in parametri democratiei si recastigarii drepturilor civice in tara insasi.
In mod simbolic, am putea admite ca recunoasterea cetateniei romane regelui Mihai, in 1997, si, dupa aceea, consumarea procesului de normalizare a relatiilor primului exilat al tarii cu autoritatile romane, de dreapta si de stanga, au parafat transformarea exilului in diaspora. Oricum s-ar numi marea comunitate a romanilor din afara Romaniei - unii vorbesc de 11 milioane de suflete aflate in acest limb extrateritorial -, e clar ca rolul ei e altul in ultimii ani, dupa cum e la fel de limpede ca oficialitatea de la Bucuresti isi revizuieste metodele de comunicare cu romanii de aiurea, in numele intereselor nationale, comune, mai mult decat al celor partizane.
Bucurestiul pleaca de la ideea ca strangerea randurilor romanimii e una dintre strategiile necesare in procesul de integrare euro-atlantica. Inflatia stereotipurilor negative, si altele decat cele produse de realitatea propriu-zisa - privindu-i pe romani si tara lor -, este o realitate trista, de neocolit.
Romania, din tot felul de motive, este mai singura si mai izolata decat altadata, are destui adversari pentru a-si permite sa refuze sau sa desconsidere tehnicile solidarizarilor de aparare.
Citește pe Antena3.ro
Exilul si diaspora au cunoscut apoi evolutii, in parte congruente cu cele din tara, in parte autonome. A aparut o comunitate romaneasca de tip nou, in afara Romaniei, formata din oameni tineri, nemotivati politic, care si-au facut din cariera si viata in libertate si prosperitate, scopurile principale.
Romanii din afara Romaniei nu mai trebuie judecati asadar dupa vechile perceptii ale propagandei comuniste in care predominau criterii, ierarhii si selectii negative si orientate, provincial-anacronice.
Un informatician roman de succes din Sillicon Valley, aculturat in Statele Unite, care nu frecventeaza parohia romaneasca si a renuntat la mititeii melodramatici pentru hamburger-ul pragmatic e mai util in absolut pentru tara lui si pentru parerea americanilor din jur despre aceasta decat cutare lider de partid sau comunitate din exil, scuturat de toate complexele folclorice ale romanului de profesie.
Oamenii spun ce cred, autoritatile confirma sau infirma asteptarile, intr-un dialog in curs de normalizare.
Persista o confuzie conceptuala majora. Romanii din afara se indreapta cu dorinte si chiar nemultumiri spre liderii Romaniei, ca dinspre marginali neintelesi spre centrul de gravitatie al romanimii, in timp ce politicienii romani nu sunt pregatiti sa inteleaga ca diaspora devine un instrument de persuasiune si sprijin al Romaniei, in strainatate, numai daca i se creeaza un regim de perfecta egalitate cu romanii din tara. Acest stadiu, oarecum ingrat, al comunicarii tara-diaspora n-a fost inca depasit.
Nu intamplator, un sondaj de opinie ad-hoc, la sfarsitul unei emisiuni de televiziune, de acum doi ani, despre emigratia romaneasca a stabilit cu 2.000 de voturi contra 200 ca romanii din strainatate nu pot sau nu vor sa faca nimic pozitiv pentru Romania.
E clar ca si romanii din strainatate sunt convinsi ca autoritatile politice din Romania nu vor sau nu pot sa faca mare lucru pentru ei.
Iesirea din acest cerc vicios ar trebui sa fie insa initiativa oficialitatii din tara. Trebuie spus insa ca noii guvernanti, dar mai ales presedintele Traian Basescu, isi modernizeaza rapid metodele de comunicare. Pana in 1996, domina modelul ceausist al relatiilor cu diaspora. Intre 1996 si 2000 dialogul s-a eliberat de unele complexe, dar a ramas dificil, pentru ca asteptarile imense ale romanilor din afara n-au putut fi indeplinite. Adrian Nastase a fost un interlocutor activ cu emigratia, dar intr-o cheie a nesinceritatii generale.
Scriitorii, jurnalistii, oamenii de afaceri sau personalitatile publice ale diaspora nu mai sunt obligati, decat in mod protocolar, sa lacrimeze laolalta sub pulpana tatalui patriei si a Bisericii Ortodoxe, in numele unui ecumenism ipocrit si inapt de progres real.
Oamenii trebuie sa spuna limpede ce-i apropie, dar si ce-i desparte, chiar cand e vorba de interesele Romaniei. Doar daca se-asculta si accepta diferentele, chiar si intre mai multe feluri de a fi patriot si de a-ti iubi tara, Romania castiga cu adevarat.