REPORTAJ
Umblam de ani de zile de-a lungul si de-a latul Pamantului, recucerind ce altii au cucerit cu mult inaintea noastra. Am plecat spre cel mai salbatic loc al Planetei, jungla amazoniana, pentru a ne lasa coplesiti de infernul verde, de ceea ce nimeni nu a reusit sa ingenuncheze cu adevarat pana acum si sper ca niciodata.
"Frunzele de coca nu sunt droguri"
SERBAN GEORGESCU - PERU
Fara nici o ambitie, am aflat ca suntem a treia expeditie in ultimii 20 de ani care vrea sa se avante atat de departe in jungla. Samuel, ghidul nostru, ne pregateste pentru marea incercare, povestindu-ne cele mai sumbre intamplari. Serpi veninosi, caimani, tantari si tot felul de plante ciudate sunt substantive comune in locul care vom merge.
SPRE VALEA SACRA A INCASILOR. Noi patru, doua ajutoare si cele 350 de kilograme de echipament, am incaput cu greu in masina inchiriata cu tot cu sofer. Avem de mers doua zile pana cand drumul se va transforma in rau, strabatand Valea Sacra a incasilor, "catarandu-ne" in pasuri la peste 4.000 de metri, fiind atenti tot timpul sa nu devenim tinte ale "haiducilor" locali.
MAGARUL DE MAGAR! Ne taram incet printre terasele cocotate de-a lungul versantilor de la a caror denumire vine chiar numele Muntilor Anzi. Din pacate, din lipsa de activitate un magar sare in fata masinii incercand sa ne impresioneze si pe noi si pe oile cu care era. O frana brusca, o lovitura, rucsaci de-a valma, un far spart si un magar victorios. Acesta isi reia locul in turma, iar noi cu pastorul pierdem doua ore in primul sat dand declaratii la politie.
TREMURAND IN DEPOZIT. Trecem prin Pisaq si Puacartambo si noaptea ne prinde undeva la 4.000 de metri altitudine, intr-un sat fara nume. Ne cazam intr-un depozit si petrecem o noapte cu genunchii la gura, tremurand la caldura unei lampi cu gaz. Ne continuam somnul in masina care strabate zona impadurita a Anzilor, inaintand cu greu prin norii care se lovesc de crestele muntilor. Cu fiecare kilometru parcurs, vegetatia se schimba spectaculos, anuntand oceanul verde in care ne vom afunda. Mergem cu grija pe un drum ingust, parca dintr-un film de groaza, cu hauri de sute de metri si stanci agatate firav deasupra.
DE BINE SI DE RAU. Ne amagim foamea mestecand frunze de coca primite de la o familie cultivatoare din satul Pilcopata. Am petrecut mult timp cu acestia, afland povesti incredibile despre aceasta miraculoasa planta. Adevarat combustibil al Imperiului Incas, coca pierde din ce in ce mai mult
teren in urma dispozitiilor guvernamentale pentru limitarea cultivarii acesteia. E trist sa vezi cum acesti tarani care depind de existenta acestei plante pe care o folosesc strict in alimentatie trebuie sa-si schimbe radical modul de viata fara a primi o alternativa din partea nimanui, doar pentru simplul fapt ca altii au transformat-o in drog. "La hoja de coca no es droga" - "Frunza de coca nu e un drog", incheie femeia dupa insiruirea calitatilor frunzei.
FATA-N FATA CU JUNGLA. Spre seara, dupa 12 ore de mers, ajungem in Atalaya, locul in care Anzii se intalnesc cu jungla. Privim muti cum la picioarele noastre raul Madre del Dios serpuieste spre orizontul verde al junglei amazoniene. Undeva acolo, bine ascuns, un trib ne asteapta sa-l cunoastem: Machiguenga.
Suntem epuizati dupa coborarea de la 4.000 la 700 de metri, dar mai avem de luptat cu apele involburate ale raului trecand peste mici cataracte si fiind de doua ori cat pe ce sa ne rasturnam cu barca. Am intrat intr-o lume diferita, in care si incasii si spaniolii si omul modern au dat gres.
O lume plina de spirite, simboluri si respect pentru natura. "Povestasul" lui Mario Vargas Llosa ne-a inflacarat mintile si iata-ne acum la doar trei ore de satul Shipitiari, unul dintre putinele sate ale tribului Machiguenga.
Acostam cu greu intr-un loc care nu tradeaza cu nimic prezenta satului si disperati aflam ca vom cara tot calabalacul in spate prin jungla cam trei kilometri, pana la prima coliba. Cadem gramada in mijlocul satului, dar mai avem puterea se ne minunam ca, in afara de tricourile sterse pe care le poarta localnicii, nimic se pare ca nu s-a schimbat de sute de ani in acest loc.
Un vanator trece pe langa noi tarandu-si arcul si sagetile. A avut o zi proasta. O fetita se joaca cu un papagal si o femeie pregateste viermi cu papaya pentru cina. Suntem serviti cu bere de manioc si cu banane prajite. Tragem cu arcul si, pe nesimtite, parasim secolul XXI, intorcandu-ne la inceputurile lumii.
GALERIE FOTO