MONICA IN TARA DE ZAPADA - Cristea Alexandra

A nins, apoi a inghetat, apoi a nins din nou. In albul zapezii, singurele pete intunecate erau cateva trunchiuri de copac si hornurile calde pe care veneau sa se dezamorteasca pitigoii. Cand se inopta afara nu mai ramaneau decat cei trei oameni de zapada, cocosati si burtosi, avand fiecare un morcov in loc de nas.

De la fereastra, la lumina lunii, Monica ii vedea pe cei trei si era trista, pentru ca ei erau atat de singuri afara, in frig. Intr-o seara, cand parintii sai nu erau acasa, a deschis incetisor usa dinspre strada si i-a chemat in soapta:

- Oamenilor de zapada! Oamenilor de zapada! Veniti sa va incalziti putin!

Cei trei omuleti si-au acoperit capetele, au vorbit in soapta, si-au miscat morcovul care le tinea loc de nas si, unul dupa altul, s-au indreptat spre Monica.

- Ma cheama Rotunjila, spuse primul, inclinandu-se in fata ei.

- Ma cheama Alburila, spuse al doilea, scotandu-si palaria gaurita.

- Ma cheama Gerila, spuse al treilea, sarutandu-i mana.

- Pe mine ma cheama Monica.

- Incantati de cunostinta, spusera in cor cei trei omuleti.

Apoi, condusi de Monica, au intrat in salon, unde ardea in vatra un foc puternic.

- Instalati-va in fotolii. Apropiati-va de foc.

- Stiti... vru sa spuna Gerila.

- Mai aproape, il intrerupse Monica. Nu-i asa ca mereu va este frig?

- Stiti... incerca sa spuna Alburila, scarpinandu-si nasul atat de tare, incat morcovul cazu jos si trebui sa si-l infiga din nou in mijlocul fetii.

- Haideti, nu va temeti! Apropiati-va de foc! repeta Monica.

Bietii de ei se apropiara, dar, de abia asezati, incepura toti trei sa stranute atat de tare, incat perdelele salonului se zbatura ca niste aripi, fata de masa sari pe jos si covorul se involbura ca o mare cu valuri. In acest timp, Monica, infricosata, vedea cum la picioarele ei se intind baltoace de apa. Omuletii de zapada, sarmanii, se topeau...

- Iertati-ne, spuse Rotunjila, gafaind. Am racit din cauza focului.

- Nu mai putem ramane aicea, adauga Gerila.

- Trebuie sa plecam, spuse Alburila. Dar, cum sunteti singura careia i-a fost mila de noi, o sa va ducem in Imparatia de Zapada.

In timp ce Monica facea repede ordine in salon, ei o asteptara la usa, unde trasera in piept aerul rece al noptii. De indata, guturaiul disparu.

Apoi, plecara toti patru, omuletii ducand-o pe rand, pe Monica, pe umerii lor rotunzi. Si mergeau repede, repede! Casele, copacii, campiile defilau ca intr-un film. Ajunsera, in sfarsit, intr-o padure mare de brazi, cu o carare mare la mijloc.

Alburila o lasa pe Monica jos. Toti copacii erau acoperiti de zapada si de turturi. Brazii din stanga isi miscau acele, spunand incetisor: Cling! Brazii din dreapta isi miscau turturii care, incet, raspundeau: Cling! Si printre copaci erau animale nenumarate, cerbi albi si caprioare albe, iepuri albi si cartite, albe si ele. Toate aceste animale stateau nemiscate: numai ochii lor ii urmareau agale pe cei patru calatori. Cartitele, foarte mioape, isi increteau putin botisorul, pentru a vedea mai bine. In toata padurea se auzea soapta animalelor:

- E Monica! Ea a avut grija de oamenii de zapada!

Atunci, toate animalele isi indreptara rasuflarea catre Monica. Ea pasea acum intr-un abur cald, care mirosea a iarba mestecata si a muschi de padure. Apoi zari in fata, asezata pe un tron de ghiata stralucitoare, acoperit de o blana de zapada, imbracata intr-o rochie de argint cu sclipiri de luna, o zana frumoasa cu maini subtiri, cu fata blanda si trandafiri ca zmeura.

- Este imparateasa noastra, soptira cei trei oameni de zapada, ingenunchiand in fata tronului...

Zana intinse o mana frumoasa spre fetita care tremura putin.

- Apropie-te, ii spuse. Nu te teme! Sa stii ca niciodata o fapta buna nu ramane nerasplatita.

Apoi, deschizand un sipet pe care il tinea pe genunchi, alese un diamant luminos si il intinse fetitei.

- Intoarce-te acasa si da diamantul parintilor tai...

Dupa ce spuse aceste cuvinte, un vant puternic incepu sa bata, un vant care o ridica pe fetita ca pe un fulg si o duse drept in fata casei. Monica nu lasase diamantul din mana, care scanteia in noapte.

A doua zi, cand i-l dadu taticului ei, acesta nu vru sa creada povestea pe care i-o spunea. Totusi, Monica nu se intrista: stia acum ca bunatatea este intotdeauna rasplatita, chiar si fata de oamenii de zapada.

Cristea Alexandra, cls. A X-a B, Liceul teoretic Carol I - Fetesti, Ialomita