O ciubota la Casa Alba

Prin anul 1976, maharii de la Uniunea Scriitorilor, pretaluindu-ma ca pe o tanara mladita proletara rupta din codrii Sloboziei ,(...)

(...) m-au propus sa merg in delegatia oficiala ce trebuia sa se deplaseze in Cuba, pentru semnarea conventiei de colaborare intre cele doua uniuni de creatie fratesti.

Compusa numai din mine insumi, eram in acelasi timp si seful delegatiei, si simplu membru al ei, impunindu-se asadar o stricta autosupraveghere tovaraseasca, de care trebuia sa dau dovada neabatut.

Printre alte indicatii pretioase, un binevoitor mi-a soptit ca, decat sa ofer gazdelor ii si opincute drept cadou, mai potrivite ar fi sapunurile si lamele de barbierit, caci, din cauza blocadei americane, in afara de romul cubanez, lucrurile de stricta necesitate sunt toate pe cartela.

Mandru nevoie mare de onoarea ce mi se facuse, abia in avionul Iliusin cu patru motoare, ce pleca de pe aeroportul din Praga, am inteles nechezaturile ironice si mila lacramoasa din ochii marilor maestri ce fusesera la Havana inaintea mea.

Batut de toate vanturile deasupra oceanului timp de vreo saispe ore, pieptanat de fulgere si zdruncinat ca tractorul pe aratura, Iliusin-ul inainta in pas de front spre Dumnezeu, in vreme ce balsoiul delegat, cufurit pe sine de frica, blestema clipa in care educatoarea i-a pus plaivazul in mana.

Ajuns la aeroportul Havanei, am avut senzatia ca descind intr-un stomac urias de vaca ce pascuse flori frumos mirositoare.

Pe banda rulanta, bagajele mele, ioc! Ghinionul facuse ca valizele cu care ma inarmasem la plecare, burdusite cu sapun Oana si cu lame de ras bulgaresti, sa se rataceasca la Praga.

M-am consolat rapid vazand parul zburlit al maestrului Iosif Conta, pasager in aceeasi magazie zburatoare, care se invartea ca un titirez in cautarea geamantanului evaporat pe drum, cu fracul de concert si cu bagheta magica, ingrozit la gandul ca o sa dirijeze orchestra filarmonica cu un bat de bambus si cu adidasi in picere.

Printre multe ciudatenii pe care le-am trait si amusinat in acea tara, aflata in plin avant de constructie a propriilor ziduri interioare in ritm de rumba, fusei frapat de mersul bizar al localnicilor care, desi modest imbracati, purtau in schimb cu neascunsa mandrie o luxoasa incaltaminte ortopedica.

Stiam ca exista boli specifice fiecarei regiuni - de pilda, gusa proeminenta in zonele unde apa este lipsita de iod -, dar mersul impiedicat ca semn al specificului national mi se parea cu totul senzational. Asa ca am cerut lamuriri traducatoarei mele oficiale.

Ei bine, explicatia nu era deloc de domeniul patologiei, ci al ideologiei. Localnicii nu sufereau de platfus, ci de... rude in strainatate. Granitele tarii fiind inchise si transfugii considerati tradatori, era interzis de a primi din afara altceva decat medicamente.

Cand au descoperit ca pe lista produselor medicale admise, alaturi de aspirina si piramidon, figura si incaltamintea ortopedica, mii de bastinasi zvelti si semidesculti au profitat de sansa de a purta pantofi de piele, cu tocuri usor deformate, schiopatatul lor fiind ideologic si voluntar.

Mi-am amintit de aceasta poveste grotesc-hazlie zilele trecute, cand am auzit la telejurnal o stire halucinanta: administratia Bush a interzis cetatenilor americani originari din Cuba, ca si tuturor azilantilor politici cubanezi de pe teritoriul SUA, sa mai trimita dolari sau bunuri de larg consum rudelor ramase in tara de bastina.

Nelinistiti probabil de experimentul miciurinist al lui Fidel Castro, de a altoi societatea de consum pe tulpina comunista, ca si de afluenta turistilor occidentali atrasi de faptul ca in Cuba s-a pus batista pe tambalul luptei de clasa, ideologii Casei Albe au inceput sa stranga ei surubul pe care care batranul Lider Maximo voia sa-l arunce in sant.

Abia scapati de mersul impiedicat, cubanezii o vor lua iar, sontac-sontac, inapoi, la taiat trestie de zahar, datorita ciubotei politice numite George Bush, care se dovedeste un pantof ortopedic pe piciorul sanatos al democratiei.