Sa ne traiti intru multi ani, Stapane!

Curgerea lenta a timpului si harul Duhului Sfant, care vegheaza la carma ortodoxiei, ne vor dezvalui frumusetea si stralucirea ei

La 16 noiembrie 1986 a avut loc ceremonia intronizarii Prea Fericitului Parinte Teoctist, in urma votului din Adunarea Nationala Bisericeasca. S-a dat citire gramatei sinodale, prin care se aducea la cunostinta clerului si poporului alegerea celui de-al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. S-au inmanat insemnele patriarhale, crucea, cele doua engolpioane, carja patriarhala si camilafca alba de patriarh.

S-a nascut la 7 februarie 1915, in satul Tocileni, de langa Botosani. Intrarea in monahism si-a facut-o la 6 august 1935 la Manastirea Bistrita, unde a si fost hirotonit ierodiacon. A urmat cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, apoi pe cele ale Facultatii de Litere si Filozofie din Iasi.

Curand dupa anul 1945, in timpul pastoririi patriarhului Nicodim, a fost ridicat la rangul de arhimandrit si randuit mare ecleziarh, exarh al manastirilor si vicar mitropolitan. In anul 1950, Sfantul Sinod i-a acordat stepena arhieriei, fiind promovat vicar patriarhal sub numele de Teoctist Botosaneanul.

Intre 1950 si 1954 a fost rectorul Institutului Teologic Universitar Bucuresti. In 1962 a fost ales Episcop de Arad, iar din 1973 a primit demnitatea de Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei. In 1977 a fost ales Mitropolit al Moldovei si Sucevei, iar la 9 noiembrie 1986 si-a inceput slujirea ca Patriarh al Romaniei.

Socotesc, a spus cu acest prilej Prea Fericirea Sa, ca pe o inalta indatorire ce-mi sta in fata la inceputul noii mele slujiri, hotararea de a pasi statornic impreuna cu ierarhii, slujitorii si credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane, pe acelasi drum al inaintasilor, si de a continua cu noi impliniri lucrarea lor pilduitoare, impletind armonios firul vietii noastre bisericesti cu firul vietii neamului nostru, avand convingerea ca acestea doua se desprind din acelasi caier al fiintei noastre crestine si romanesti.

Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai pretioasa izbanda a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist in anii comunismului a fost, desigur, salvarea de la distrugere a cladirilor din dealul Patriarhiei, in februarie 1987. Mai exista inca destui martori ai acestui eveniment, clerici sau fosti conducatori de partid. Iar dupa 1990, cu adevarat evenimentul numarul 1 al Bisericii stramosesti si al actualei pastoriri a fost actul de adevar si de dreptate istorica: reactivarea Mitropoliei Basarabiei ca parte integranta a Bisericii Ortodoxe Romane. Se va scrie candva istoria anilor acestia si prin perspectiva altor vremuri, si-atunci vor rasari dintre mormintele trecutului adevarurile.

N-au fost prea multe reprosurile sau imprecatiile care sa nu fi fost aduse, din 1990 incoace, Prea Fericitului. Se stie ca nu din ostilitate s-a intamplat aceasta, ci din nestiinta, pentru ca, iata, la aceasta incredibila aniversare, doua sunt concluziile pe care le-as fixa inainte de orice. Mai intai, fata de muntele de acuzatii de colaborare cu Securitatea, deversat asupra-i, prin care s-ar fi urmarit distrugerea si inlaturarea preotilor sau a mirenilor ramasi cu fruntea sus si in picioare in fata hidrei comuniste, victimele au lipsit cu desavarsire. Unde sa fie cei ale caror destine s-ar fi frant, si unde sunt in realitate toti aceia ajutati si incurajati de-a lungul timpului, care-l vor pomeni pe veci pentru binefacerile primite? Si prin asta ajung la cea de-a doua concluzie: Prea Fericirea Sa este foarte, foarte mult iubit. Este iubit, in primul rand, de tineri, care-i descopera astazi coplesitoarea personalitate imprimata in destinul romanesc printr-o viata dedicata mantuirii noastre, este iubit si de cei batrani, cu care a impartit o soarta greu de inteles pentru alte generatii, este iubit de cler, de colaboratori sau de conducatori, si va fi iubit si de cei care astazi, orbi sau orbiti, il hulesc, si carora eu le-as spune, precum psalmistul: Cand vor pieri, pacatosii, veti vedea (Ps. 36,34).

Intelepciunea populara ne spune ca la baza oricarei mari impliniri trebuie sa stea un sacrificiu. In zidurile Manastirii Argesului, Manole a zidit-o pe Ana, si pentru ea arde vesnic o candela. Poate ca si Biserica Neamului avea nevoie de un sacrificiu uman spre a renaste intru reconciliere si dragoste, si de-aceea, din 1990 incoace, ne crucificam arhiereii. Sa fi luat oare Prea Fericirea Sa asupra-si sarcina jertfei rascumparatoare a neamului nostru? Ce mult trebuie sa-l iubeasca Dumnezeu pe cel ce are acest destin!

A spus Prea Fericirea Sa: Curgerea lenta a timpului si harul Duhului Sfant, care vegheaza la carma ortodoxiei, ne vor dezvalui frumusetea si stralucirea ei, si fara indoiala ca a avut dreptate, deoarece cu siguranta ca acest suflu divin ne-a impins si pe noi sa ne intalnim spre pastrarea in aceste pagini tocmai a ecourilor acelei frumuseti, care nu poate fi deplina decat daca este traita aievea. Si, daca noi am fost binecuvantati, sa o vedem si sa o simtim ceva ce vine de demult, probabil chiar de la inceputul timpului, cu aceeasi vigoare in prezenta cum va fi si la sfarsitul sau, ne indeamna pe noi sa impartasim si altora privilegiul nostru, spre-a proiecta lumina in umbrita smerenie a credintei.

Pentru sarbatorirea celor 100 de ani ai patriarhului nostru, am sa parafrazez un alt mare nonagenar al secolului al XX-lea, sir Winston Churchil, si-am sa spun ca sper din tot sufletul sa apucam si noi acel moment (doar suntem inca destul de tineri pentru asta!), deoarece, in ceea ce-l priveste pe Prea Fericitul, nu avem nici o indoiala ca ne va astepta, chemandu-ne sa-l sarbatorim impreuna...

Iar acum, in anul celei de-a 90-a aniversari, i-am spus, si-i vom mai spune, din imnul stramosilor nostri: Sa ne traiti intru multi ani, Stapane!.