Un salut final pentru invingator

Sambata seara, Europa isi comemora in Normandia ranile inchise si ranile deschise, la 6o de ani de la invazia impotriva fascismului, si cateva luni de discordie intre morala imperiala a cuceritorilor americani si morala culturala a vest-europenilor sceptici.

Undeva, mult spre sud-est, tot in Europa, la Bucuresti, un partid politic nascut si sporit pe ruinele nematurate ale comunismului de stat isi contempla in oglinda alegerilor locale usturatorul esec, datorat combinatiei, fatala deopotriva pentru marile puteri si actorii de provincie, intre aroganta si ignoranta.

Putin mai tarziu, cand memoria victoriei se-ndrepta din nou spre ingrijorarile zilei de maine, iar in Romania, democratia, convingator, ne mai arata o data, cat e de diferita de totalitarism, undeva in America, inchidea ochii fostul presedinte Ronald Reagan. Acestui om, al carui sfarsit a fost alaturat de hazardul istoriei reconcilierii mereu de reconstruit intre vest si est, dar si unui infim episod de libertate practicata in Romania, ii datorez acum cateva ganduri si amintiri.

In seara alegerilor prezidentiale americane, in noiembrie 1980, ascultam Voice of America, alaturi de cativa prieteni care aveau in comun ideea fixa de a parasi Romania lui Ceausescu. Tineam toti cu Jimmy Carter, presedintele democrat in functie, pentru ca a impus la Helsinki respectarea drepturilor omului la informatie sau calatorie, in aceeasi agenda de importanta cu recunoasterea ritualica a sferei de influenta a comnismului de stat. Comunismul era povestea eterna, dar drepturile omului pareau limba noua, inca necunoscuta, dar de a carei invatare, oricat de riscanta, simteam ca depinde micul nostru destin personal. Il preferam asadar pe acest bland fermier georgian, actorului din filmele B-rate, prea fardat de privilegii californiene. Carter il primise pe Ceausescu, dar a refuzat sa-i intoarca vizita la Bucuresti, avea un consilier de securitate polonez, la fel ca proaspatul papa, si tinea cu Carta 77, Solidaritatea si Miscarea Goma. Celalalt nu era decat un uliu retoric, a carui asemanare politica cu Richard Nixon putea sa insemne, dupa alegerea sa, refacerea dialogului cu Moscova si Pekin, eventual via Ceausescu, iarasi cu pretul detentiei noastre. Ronald Reagan a castigat insa, spre tristetea tinerilor din aparamentul de bloc real-comunist.

Ajuns in Occident spre sfarsitul primului mandat Reagan am dat cu capul de pragul unei realitati schizofrenice. Americanii erau fericiti ca au un presedinte care a pus in miscare economia si care declara ca Uniunea Sovietica este imperiul raului. Vest-europenii erau nefericiti ca America se inarmeaza in Europa si le strica pacea luxuoasa si complezenta cu urmasii lui Stalin. Fostul actor era subiect de cult pentru Pentagon si anticomunistii primari si de sarcasm, pentru gotha intelectualitatii de stanga, dominanta la Paris sau Frankfurt. Intre ei, ca sa zic asa, optasem pentru Europa Libera, ca forma de actiune politica americana in Germania de vest, destinata eliberarii est-europenilor.

Dupa 1984, Reagan impune amicilor URSS, in forta, cu cel mai mare buget militar din istoria omenirii, o cursa istovitoare, din care acestia nu si-au mai revenit vreodata. Ronald Rreagan i-a facut rand pe rand posibili, la Kremlin, pe Andropov, Cernenko si Gorbaciov, tot atatea ipostaze ale rationalizarii, intotdeauna letala, pentru totalitarism.

In decembrie 1985, dintr-o garsonieraa studenteasca, la Charlotsville, Va, i-am privit ajungand in capitala Islandei pe Reagan si Gorbaciov. Rusia accepta logica infrangerii pe plan militar, care avea sa conduca in linie dreapta la infrangerea sistemului comunist.

In 1987, aflat in imediata apropiere, in fata Zidului Berlinului, nu l-am mai auzit pe Ronald Reagan repetand fraza "Ich bin ein Berliner!". Acesta a spus raspicat: "Mr.Gorbaciov, tear down this wall!". Intre somatia de lichidare a Cortinei de Fier si prabusirea comunismului in l989 n-a mai fost decat un pas.

Opt ani, intre 1980 si 1989, presedintele Ronald Regan a fost, alaturi de papa, Gorbaciov si milioanele de est-europeni apti pentru detonare, agentul instigator principal al libertatii. Batranul actor de mana a doua juca cu un napraznic succes cel mai mare rol al umanitatii, dupa Churchill, Eisenhower sau De Gaulle.

Ii datoram si noi, romanii, recunostinta pentru gustul amar-dulce al libertatii, cu care, in ziua disparitiei lui, am mai intors o pagina, plina de muste strivite si adaosuri cu creion chimic, in cartea postcomunismului, pe malurile Dambovitei sau Somesului.