Criticul interior, „papagalul” care-ți conduce viața

Haideți să ascultăm împreună vocea Criticului interior, pentru că, trebuie spus încă de la început, în fiecare dintre noi există încă din anii copilăriei o voce interioară care ne biciuiește zi de zi, decisă să ne conformeze dogmelor și standardelor societății în mijlocul căreia ne ducem existența. Dacă este bine sau rău, rămâne să descoperim, grație psihologei Elena-Carmen Țuca, în rândurile care urmează. „Imaginează-ți că ai pe umăr un papagal, de orice culoare. E acolo dintotdeauna. Te însoțește oriunde. E ca și cum ar face parte din tine. Însă, ca orice papagal, repetă tot timpul doar anumite cuvinte, iar în cazul de față auzi în permanență «Ești un prost!», «Ești un ratat!», «Iar ai fost penibil!», «Îți stă oribil cu haina asta!», iar asta te întristează, te face să te simți rușinat, iar încrederea și stima de sine scad. Eh, acest papagal e Criticul tău interior”.

Mecanism de (auto)protecție

În continuare, luând urma explicațiilor științifice: „În procesul de creștere, părinții îl învață pe copil să se comporte adecvat, cu scopul de a se conforma normelor, dar și ca să reușească în viață. Astfel, deși cu bune intenții, de multe ori educarea copilului e împletită în critici la adresa lui, critici care sună crunt în urechile micuțului, făcându-l să se simtă defect, nepregătit. Pentru a se proteja de durere și de rușinea de a fi catalogat constant drept un copil inferior, își dezvoltă propriul Critic interior”. Cu ce scop? „Această voce critică îi repetă copilului ce transmit părinții, în ideea de a corecta greșelile înainte de a fi observate și de ceilalți”.

Trei egouri, o singură ființă

Mai mult: „Criticul se dezvoltă devreme în viața fiecăruia, absorbind (sau internalizând) hotărârile și așteptările societății. Cu cât replicile din copilărie au fost mai abuzive, cu atât vocea Criticului interior va fi mai tăioasă. Cert este că, indiferent dacă îl sesizăm sau nu, în fiecare dintre noi există un Critic, care evaluează mereu ce am spus sau nu am spus, ce am făcut sau nu am făcut”. „În plus - a urmat psihologa Elena-Carmen Țuca -, potrivit analizei tranzacționale, comportamentul unei persoane este mai bine înțeles în termenii stărilor egoului”. Adică? „În fiecare din noi există copilul, părintele și adultul. Când gândesc și simt așa cum făceam când eram copil, sunt în starea de copil. Când mă comport, gândesc și simt într-un mod copiat de la părinți sau de la o altă figură parentală, sunt în starea de părinte. Când mă comport, gândesc și simt într-un mod care reprezintă o reacție imediată, aici și acum, mă aflu în starea de adult”. 

Scăparea de sub control

Și? „Atunci când auzi acea voce irațională și critică - «papagalul», te întorci la vârsta de doi ani, iar copilul tău interior crede totul, indiferent de cât de nerealist ar fi ce aude. Copilul interior tocmai se prăbușește în frică și în rușine și se îndoiește de sine”. În loc de concluzie: „Deși pare dur și implacabil, Criticul interior este, de fapt, extrem de anxios, aproape disperat, pentru ca tu să reușești în viață și să fii acceptat și apreciat de societate. Se teme că, în caz contrar, vei fi respins și abandonat. Vocea Criticului interior are tendința de a se face tot mai auzită, până când este scăpată de sub control și începe să te submineze și să te rănească. În acest punct, intenția sa inițială, de a te feri de durere și umilință, se pierde”. Așa că, mare atenție la ce vă strigă în urechi „papagalul”!

„Pentru a se proteja de durere și de rușinea de a fi catalogat constant inferior, copilul își dezvoltă propriul Critic interior”, Elena-Carmen Țuca, psihologă

„Vocea Criticului interior are tendința de a se face tot mai auzită, până când este scăpată de sub control și începe să te submineze și să te rănească. În acest punct, intenția sa inițială, de a te feri de durere și umilință, se pierde”, Elena-Carmen Țuca, psihologă