Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Din punctul de vedere al psihologiei evolutive - opinează psihologa Verena Kast, autoarea studiului „Viața înseamnă relație. De la sine către lume” (Editura Trei, 2025) - este probabil ca fantasmele mamelor și taților în devenire să marcheze deja devenirea intrauterină a copilului. Pe urmă, după ce acesta s-a născut, importantă este privirea prietenoasă, plină de iubire: copilul aduce ceva cu sine și este privit cu tot ceea ce aduce - cu bucurie, prietenie, speranță, poate și cu indiferență, respingere. Când este privit cu prietenie, copilul are sentimentul încă întrupat de a fi prezentabil, demn de iubire, sentimentul că aparține, că se află la adăpost, că poate să aibă încredere în această lume și în oameni. Când nu a fost privit cu prietenie și iubire, caută la maturitate îndelung în relații privirea plină de iubire, de apreciere - și este posibil să o găsească. Sunt perceput, acceptat, recunoscut și apreciat - asta înțelegem, printre altele, din privirea prietenoasă a celuilalt”.
Triunghiul vital
Consolidarea ideii de căpătâi: „Identitatea se învață în relație. Suntem mereu Eu și Celălalt, Eu și Cealaltă. Aceasta este evidențiată în diverse teorii despre evoluție, ca de exemplu cea a lui Daniel Stern. El nu a dezvoltat doar teorii despre bebeluși, ci i-a privit și observat pe aceștia, a pus să fie observați nu doar singuri, ci împreună cu mamele lor. El este autorul teoriei larg acceptate că, de la bun început, copilul cu mama și copilul cu tatăl trebuie priviți ca niște unități care pot fi observate în interacțiuni relaționale. Bebelușii interiorizează mai târziu aceste interacțiuni relaționale, care devin modele pentru relațiile ulterioare. Relația este așadar de la bun început înscrisă în noi și, pe parcursul evoluției lor, copiii învață să facă diferența între sine și Celălalt”.
Reglarea afectelor și privirea prietenoasă
Cum devine un bebeluș un om conștient de sine, căruia să-i fie posibilă o dezvoltare într-o oarecare măsură sigură a identității? Verena Kast: „Aspecte importante - dintre multe altele - sunt relația cu afectele, reglarea afectelor și privirea prietenoasă”. Pe larg: „Noi, oamenii, avem emoții și emoții percepute: sentimentele. Cu toții avem aceste sentimente care ne oferă orientare în viață. Neurologul american Jaak Panksepp a demonstrat existența la animale a unor sisteme emoționale fundamentale, despre care crede că le avem și noi, oamenii, drept fundament al existenței noastre. Emoțiile și sentimentele noastre se împletesc în mod variat, ele compun concertul sufletului nostru în momentul respectiv. Sistemele emoționale fundamentale sunt comune oamenilor și animalelor. Este vorba despre frică, supărare/furie, tristețe, bucurie, interes, grijă, joacă. Trăim emoțiile la nivelul corpului și, în dialogul cu lumea, cu ceilalți oameni, putem să le denumim, ele devin sentimente, și atunci reprezentările și imaginile asociate cu ele pot fi percepute și reflectate - de exemplu, cele referitoare la atacatori, apărare, fugă. Atunci nu mai înlemnim când simțim frică, ci, la un moment dat, simțim temeri clar perceptibile din care putem aprecia cât de realist este ca lucrul temut să se și producă”.
Reperele vieții
În completare: „Emoțiile sunt foarte importante pentru orientarea în viața cotidiană. În ziua de astăzi se pune mereu întrebarea ce ne mai poate oferi orientare în lume. Răspunsul este: sentimentele. Ceea ce este înscris la nivel biologic în noi, sub forma emoțiilor și sentimentelor. Frica, de exemplu, ne spune: ai grijă, apără-te! Bucuria spune: rămâi aici! Totul este bine, lasă-te în mâinile celorlalți, poți face ceva împreună cu ei. Supărarea ne face să luptăm, să ne apărăm poziția. Dacă avem acces la emoțiile noastre, la sentimentele noastre, atunci ele ne ajută să ne orientăm cum să facem față acestei lumi în care atâtea lucruri sunt neclare. Pentru mine, emoțiile și sentimentele asociate cu ele constituie fundamentul identității. Iar sentimentele le putem percepe și apoi denumi dacă am avut parte de persoane de referință - mame, tați, frați și surori etc. - care ne-au ajutat să ne percepem și să ne reglăm emoțiile”.
Citește și Relațiile de încredere - atașamentul
Învățături formatoare
Aproape de concluzie: „Să ne gândim la un copil care țipă: copilul nu își poate regla singur emoția, însă persoanele lui de referință o pot face. Mamele sau tații sunt «buni» atunci când știu să-și liniștească copilul. Mama poate, desigur, să o facă și prin alăptat, prin hrănit. Dar persoană de referință sensibilă va liniști copilul vorbindu-i cu calm, luându-l în brațe, mângâindu-l. Știm că atunci se secretă oxitocina, hormonul liniștitor al atașamentului. Când persoanele de referință vorbesc cu copiii agitați, o fac cu calm. Când vorbesc cu copiii plictisiți, dezinteresați, mai degrabă ridică glasul. Așa sunt reglate emoțiile bebelușului și așa învață și copilul reglarea emoțiilor - pe parcursul educației. Cu cât știi mai bine să-ți reglezi emoțiile și sentimentele, cu atât mai puțin te sperie acestea, cu atât mai puțin le refulezi, cu atât mai mult ai acces la întregul concert al posibilelor emoții, te orientezi în mod corespunzător și devii suficient de sigur de tine”.
Citește pe Antena3.ro
