Autodiagnosticul şi automedicaţia

O veche sintagmă spune că fiecare îşi este cel mai bun doctor, că observaţiile personale, trăirile, senzaţiile proprii  sînt nepreţuite şi inaccesibile unui studiu medical exterior.  Probabil, am putea fi pentru sine cel mai răbdător, mai atent, mai persuasiv medic, dar în mod sigur nu cel mai calificat. 

O veche sintagmă spune că fiecare îşi este cel mai bun doctor, că observaţiile personale, trăirile, senzaţiile proprii  sînt nepreţuite şi inaccesibile unui studiu medical exterior.  Probabil, am putea fi pentru sine cel mai răbdător, mai atent, mai persuasiv medic, dar în mod sigur nu cel mai calificat.  

Relaţia medic – pacient

Ne-am aştepta ca noile generaţii, din ce în ce mai educate, mai deschise, mai informate, să realizeze importanţa şi specificitatea actului medical şi pericolele ce decurg dintr-o exercitare nespecializată, necontrolată a acestuia. Cu toate acestea, din motive diverse – accesul la informaţii, lipsa de timp, senzaţia de control asupra propriei vieţi şi din păcate uneori o relaţie încordată, punctată cu eşecuri şi dezamăgiri cu medicul său – unii pacienţi ajung ca, în urma unor investigaţii laborioase pe internet sau a unor discuţii cu vecinii, să se autodiagnosticheze şi desi­gur pasul următor – să se autotrateze.

Simptome

Fireşte, cabinetele medicale şi camerele de gardă ale spitalelor ar fi supraaglomerate şi activitatea medicală s-ar desfăşura haotic, dacă la cel mai banal simptom – uşoară febră, tuse, constipaţie, diaree, durere de cap – ne-am prezenta imediat la medic. Există simptome care trec prin măsuri me­dicale şi dietetice simple. Dacă însă ele persistă sau sînt foarte intense de la început, conduita corectă este de a ne prezenta la medic. Există şi anumite categorii de persoane – copii, gravide, bolnavi cu a­fecţiuni cronice, bătrîni – care este bine să se prezin­te la medic indiferent de severitatea manifestării.

Şi totuşi de ce este bine să ne adresăm medicului – îndurînd uneori (nu din vina lui şi nici  a noastră) plictiseli, pierderi de timp, nervi?

Diagnosticul  

În primul rînd, fără a ne fi superior din punct de vedere intelectual, medicul este o persoană instruită şi antrenată în scopul diagnosticului şi terapiei medicale. Spre deosebire de noi, care nu avem cunoştinţe medicale solide, sau de un motor de căutare pe internet, căruia îi lipseşte capacitatea de integrare şi discernere a informaţiilor, medicul dispune de experienţa căpătată în ani de practică.

Apoi cînd te autoexaminezi ai tendinţa de a nu fi obiectiv: îţi pot scăpa unele simptome, manifestări, în timp ce altele îţi apar supradimensionate sau poţi fi într-o stare patologică ce împietează asupra capacităţii tale de analiză: de exemplu cînd eşti febril, deshidratat sau sub influenţa unei intense dureri.

După identificarea simptomelor, urmează  interpretarea corectă a acestora, care se face în funcţie de intensitatea lor şi de contextul în care apar. Este foarte uşor să distorsionezi, să exa­gerezi sau să minimalizezi valoarea unui simptom. Fiecare simptom este o expresie, o interfaţă a unui număr imens de maladii, unele severe, altele banale, iar evaluarea lui e un proces delicat, în care poţi greşi în ambele sensuri. Un sindrom febril poate fi tratat cu superficialitate şi el poate ascunde o boală gravă, de exemplu o meningită. Din contră poate fi luat în mod eronat ca semn al unei afecţiuni severe, de pildă o tuberculoză pulmonară, şi de fapt să ascundă doar un banal guturai. Să nu uităm de adevăratele drame care se declanşează la palparea unei adenopatii, catalogată imediat şi irevocabil drept canceroasă, în timp ce ea poate fi semnul unei banale infecţii. Scăderea bruscă în greutate poate fi într-adevăr semnul unei maladii canceroase, dar în acelaşi timp este o manifestare a unui număr nesfîrşit de afecţiuni – de la simple parazitoze la boli digestive sau metabolice.

TRATAMENTUL ŞI PACIENTUL. Foarte dăunătoare este automedicaţia. Există un număr mare de maladii şi medicamente, dar în acelaşi timp un număr imens de bolnavi, iar tratamentul trebuie adaptat afecţiunii, dar în primul rînd pacientului, existînd numeroase nuanţe care depind de sex, vîrstă, afecţiuni asociate, stadiul bolii.

Fiecare medicament are cîteva efecte curative, dar din păcate mult mai numeroase reacţii adverse, ceea ce face ca alegerea acestuia, stabilirea dozei şi a duratei utilizării lui să fie un act de mare responsabi­litate.

NORMALITATE. Aceste rînduri nu se vor o pledoarie pro domo, ci un elogiu al normalităţii şi bunului simţ. Nu trebuie să ne pierdem discernămîntul, nici instinctul de apărare, dar acestea trebuie să ne conducă la specialist, la medic şi nu la bin­e­voitori, la vindecători, la şamani sau exorcişti..