Osul, marele spectacol

Una dintre inexactităţile care umblă prin telefonul fără fir în rândul populaţiei este aceea care băşcăleşte oasele: "Scheletul este un fel de armătură din pereţi care susţine zidurile, deci osul este un element de rezistenţă, un fel de fier beton din construcţie".

E o totală aiureală această zicere, fiindcă osul este un element viu şi fascinant. Profesor doctor Andrei Firică, întemeietor de şcoală în ortopedie, povesteşte că, lucrând cu ingineri din rezistenţa materialelor şi cu ingineri constructori, dar şi cu mecanici în echipe de proiectare a unor proteze de articulaţii, le-a arătat acestor tehnicieni cum este alcătuit osul. Aceşti ingineri au rămas muţi de uimire în privinţa structurii superbe a oaselor, afirmă reputatul specialist. Osul este cea mai avansată structură care realizează o rezistenţă maximă. Iar spectacolul naşterii de celule osoase şi al morţii unor astfel de celule este uriaş. Profesorul Firică, şeful clinicii de ortopedie de la Spitalul Colentina, ne ajută să înţelegem mai bine spectacolul oaselor.

ADULTUL
În corpul omului există 206 oase, 310 articulaţii şi 439 de muşchi aşezaţi pe oase. Vom analiza mai întâi oasele omului adult. Extremele oaselor lungi sunt construite precum bureţii. Sunt structuri osoase care închid în ele lichid. Această alcătuire este perfect adaptată pentru presiunea exercitată pe extremităţile oaselor. Între extremităţile oaselor există canalul lung al osului, numit diafiză, care este supus tensiunilor de îndoire, de răsucire, supus unor combinaţii de diverse tensiuni. Osul este construit sub forma unui tub, care are în interior măduvă, vase şi nervi. Forma de tub a osului e cea mai rezistentă. Peretele acestui tub al osului este sofisticat, căci în grosimea acestui perete există sute şi mii de tuburi mici. Fiecare tubuleţ este format din lamele aşezate ca bulbii de ceapă. Toate aceste tubuleţe au legătură între ele. Există canale care trec de la un tubuleţ la altul. Tot acest amalgam e scăldat de sângele oxigenat, iar gunoiul, adică toxinele, este eliminat în sângele venos. Această alcătuire a osului este "cea mai perfectă" construcţie menită să reziste la paleta mare de tensiuni. Celula osului are componente ca orice celulă a organismului, dar şi o însuşire specifică. Celulele osoase se încarcă cu hidroxiapatid, adică se "umplu" cu fosfor, calciu, oxigen. Acestea creează rezistenţa mecanică pe care nu o au celelalte celule ale corpului. Celula osoasă are o viaţă foarte scurtă. Celulele osoase trebuie reînnoite cu alte celule, şi asta se face cu ajutorul unor enzime. Străbunicele celulelor osoase sunt celulele care o pot apuca pe un anume drum în funcţie de solicitarea forţelor la care sunt supuse:
- dacă domină presiunea, celulele devin celule cartilaginoase;
- dacă domină forţele de tracţiune, celulele devin celule fibroase.
- dacă se schimbă tensiunile care lucrează asupra osului, celulele osoase enumerate mai sus se transformă unele în altele.

CAUZELE FRACTURILOR
Osul este conceput să lucreze tot timpul sub tensiuni. Cosmonauţii care locuiesc luni întregi în Cosmos se întorc şi cu oasele afectate tocmai pentru că, din pricina absenţei gravitaţiei, oasele nu mai lucrează. O fractură foarte adesea e consolidată cu elemente metalice. Când osul s-a reparat, aceste plăcuţe, şuruburi, agrafe trebuie scoase tocmai pentru a nu lăsa osul să lenevească. Fracturile se produc prin mecanisme complexe: prin forţe de încovoiere, de torsionare, de strivire, de smulgere. Când oamenii cad în picioare, predomină forţele de îndoire. Când o femeie îşi prinde tocul în şina tramvaiului şi cade cu piciorul prins în şină, osul se rupe din pricina torsiunii. În timpul accidentelor de muncă, oasele sunt solicitate de forţe de strivire. Iar la cei care fac sport şi nu preced efortul cu încălzirea muşchilor se smulge o bucăţică de os pe care era prins muşchiul. Există şi fracturi care nu sunt provocate de traumatisme. Spre exemplu, apar fracturi din pricina osteoporozei, fracturi din oboseala oaselor la oamenii care mărşăluiesc mult sau fracturi provocate de tumori care strică arhitectura osului.

Din păcate, în rândul populaţiei umblă vorba că, dacă atunci când ai căzut reuşeşti să pui piciorul în pământ, e semn că nu ai o fractură. Specialiştii avertizează totuşi că tocmai această sprijinire în pământ a piciorului lovit poate fi o capcană gravă. Astfel, dacă osul are doar o fisură şi-l forţezi punându-l pe pământ, abia atunci se poate agrava situaţia cu o fractură adevărată. Doar radiografia  pune diagnosticul de fractură sau inexistenţa ei.

OASELE COPILULUI
Există diferenţe între osul omului matur şi osul copilului? Bineînţeles că există. Explicaţiile vin de la profesor doctor Mihai Jianu, şeful Clinicii de Orotopedie şi Chirurgie a coloanei vertebrale de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Oasele copilului au foarte mult ţesut conjunctiv, care se împuţinează o dată cu vârsta. Ţesutul conjunctiv în cantitate mare aduce elasticitatea osului de copil. Din această pricină, copiii au mai puţine fracturi, asta în ciuda faptului că ei sunt mai nebunatici şi mai jucăuşi, căzând mult mai des. Osul de copil are la capete cartilaje de creştere pentru devoltarea în lungime a oaselor. Aceste cartilaje de creştere amortizează şocurile aidoma unui tampon şi prin ele circulă mult sânge. Osul de copil are periostul gros. Adică, teaca ce acoperă osul copilului e mai groasă şi mai aderentă decât la adult. Astfel că o fractură la jumătatea osului de copil nu se dezaxează, căci fragmentele de os sunt ţinute aliniate de acest înveliş mai gros numit periost. 

FRACTURA ÎN "LEMN VERDE"
Copilul, având o talie joasă şi o greutate redusă, cade de la o înălţime mică a staturii sale, de la 1,2 m, iar greutatea sa este în jur de 20 de kilograme. Există tipuri de fracturi specifice oaselor de copil, care nu se întâlnesc la adulţi. Spre exemplu, e acea fractură la copil, în "lemn verde". Osul de copil este ca o ramură verde, flexibilă. Chiar dacă se rupe învelişul ramurii, nu se rupe miezul. Osul de copil alunecă pe cartilajele de creştere în caz de lovitură şi poate fi readus la locul lui în primele zeci de minute chiar fără anestezie. În caz de lovitură, la osul de copil se înfundă structura, dar nu se rupe nimic, semănând cu situaţia în care dai un pumn într-un calup de unt. Iar fractura nu este decalată, fiindcă, aşa cum aminteam, periostul gros menţine în axul firesc osul rupt. În cazul oaselor de copil, tratamentul e sub cele mai bune auspicii. Vindecarea osului de copil este mult mai rapidă şi există o posibilitate crescută de remodelare a osului. În cazul fracturii la osul de copil se foloseşte mai puţin metal. La adult, fractura trebuie consolidată cu mai multe piese metalice: şuruburi, plăci şi agrafe.