Pacemakerul – microtehnologia care bate cordul

Inima... Pentru poeţi şi îndrăgostiţi - centrul emoţiilor şi al sentimentelor. Pentru medici, cordul, prima cauză de îmbolnăviri şi decese în întreaga lume. Pentru toţi ceilalţi, un muşchi performant, eficient, atât de exact încât ajungi să îl ignori, obişnuindu-te cu funcţionarea sa perfectă. Ca acest muşchi să lucreze, să se contracte, el va trebui însă să primească un impuls electric. Acesta este produs de nişte celule specializate, care alcătu­iesc sistemul de generare şi conducere electrică a impulsului, iar rolul lor nu trebuie minimalizat. În lipsa unui impuls electric adecvat, oricât de puternic este muşchiul, el nu va putea acţiona.


ANATOMIA CORDULUI
Cordul este alcătuit din patru compartimente: două superioare, mai mici, numite atrii, şi două inferioare, mai mari, numite ventricule. Fiecare atriu comunică cu ventriculul care îi corespunde, între partea stângă şi partea dreaptă a inimii neexistând însă o comunicare. Sângele trece din vene în cele două atrii, de aici în ventricule şi apoi în artere, ajungând în tot organismul. Undeva în atriul drept se găseşte o structură numită nodulul sinoatrial. Acesta generează impulsul electric, care se răspândeşte apoi la nivelul atriilor şi le face să se contracte, astfel încât să pompeze sânge în ventriculi. Impulsul trece apoi în nodulul atrioventricular şi se răspândeşte printr-o reţea la nivelul ventriculilor, astfel încât aceştia se contractă la rândul lor şi împing sângele în artere (ventriculul stâng în artera aortă şi ventriculul drept în artera pulmonară). Contracţiile au loc cu frecvenţa de 60-100 de bătăi pe minut, regulat, într-un ritm numit sinusal, care este ritmul fiziologic (normal) al inimii. Uneori, apar însă anomalii la nivelul acestui sistem, generate fie de anumite procese patologice, fie pur şi simplu prin înaintarea în vârsta. În aceste situaţii, dacă tratamentele medicamentoase sunt depăşite, se recurge la pacemaker.


CONTRA ARITMIILOR
Concret, pacemakerele sunt folosite în tratarea aritmiilor, afecţiuni produse prin tulburări de ritm şi de frecvenţă ale inimii. Uneori, aritmiile survin  prin îmbătrânirea sau îmbolnăvirea ţesutului cardiac (de exemplu, în angina pectorală sau după infarct). Alteori, apar în boli cardiace congenitale. Şi mai există o cauză care rămâne necunoscută. O frecvenţă cardiacă mică (sub 60 de bătăi pe minut) se numeşte bradicardie, iar o frecvenţă mai mare decât cea normală tahicardie. Indiferent de mecanismul aritmiei, în esenţă, inima devine incapabilă să asigure necesarul de sânge pentru ţesuturi, ceea ce duce la oboseală, dispnee (respiraţie dificilă), leşin, sincopă şi chiar moarte subită. Asta se întâmplă fie prin reducerea numărului de impulsuri produse de nodulul sinusal (acest ,,pacemaker" al organismului), fie prin blocarea sau prin întârzierea acestora la diferite niveluri. Pacemakerul creşte frecvenţa cardiacă atunci când e necesar, controlează un ritm neregulat sau prea rapid, coordonează transmiterea impulsului electric între atrii şi ventricule ori între cele două ventricule; această ultimă funcţie este rea­lizată de un pacemaker special, numit defibrilator cardioverter implantabil. În plus, pacemakerul monitorizează şi înregistrează activitatea electrică a inimii, care poate fi studiată, ulterior, de către medicul curant. Cele mai frecvente indicaţii sunt: bradicardia, blocul cardiac, fibrilaţia atrială (cea mai frecventă aritmie, în acest caz, atriile se contractă atât de rapid, încât sângele nu mai poate fi pompat în ventriculi), sincopa neurocardiogenă (pe artera carotidă, la baza gâtului, există o zonă foarte sensibilă, ce conţine receptori de presiune şi, uneori, simpla lor atingere, de exemplu, doar întorcerea gâtului, poate produce scăderea bruscă a frecvenţei cardiace), cardiomiopatiile (maladii cu îngroşarea muşchiului inimii), unele cazuri de insuficienţă cardiacă etc.


TESTE PREMERGĂTOARE
Înainte de amplasare se practică mai multe teste: EKG - electrocardiograma (înre­gistrarea cu electrozi plasaţi pe corp a acti­vităţii electrice a inimii), monitorizare Holter (se ataşează de corp un aparat care înregis­trează toată activitatea cordului pentru 24-48 de ore), ecocardiografie (studiază mărimea şi forma cordului, modul în care lucrează pereţii şi valvele inimii), studiu electrofiziologic (cu ajutorul unor catetere introduse prin intermediul unui vas de sânge până la nivelul inimii se înregistrează activitatea electrică a acesteia). Pacemakerul este implantat, de obicei, printr-o intervenţie minoră, sub anestezie locală. Cutia generatorului este plasată în torace, mai jos de umăr, superficial, sub piele, iar firele sunt introduse printr-un vas periferic şi ghidate spre inimă, unde sunt ataşate. O altă tehnică este folosită la copii, când, sub anestezie generală, un chirurg conectează firele la inimă, în timp ce cutia aparatului se introduce sub piele, în abdomen.

După procedură, este important să ţineţi legătura cu medicul, care trebuie să verifice funcţionarea aparatului. Primul control se face, de obicei, la şase săptămâni, apoi la trei-şase luni. În timp, pot apărea unele probleme minore, dar care vor fi depistate cu aceste ocazii (firele se dislocă sau se rup, bacteria se descarcă, semnalul electric este perturbat de unele aparate etc.). După intervenţie, puteţi desfăşura o activitate normală, puteţi face exerciţii fizice. Dar trebuie să evitaţi sporturile violente, care pot afecta aparatul. Nu înseamnă totuşi, că toate pro­blemele dumneavoastră medicale s-au rezolvat, pacemakerul tratează doar aritmia: va trebui să vă prezentaţi regulat la controalele medicale, să luaţi  medicaţia indicată, să urmaţi un regim alimentar şi de viaţă sănătos. În timp, boala dumneavoastră de inimă se poate agrava, impunând alte măsuri terapeutice.


NU INTERFERĂ
Pacemakerului nu interferă cu televizorul şi telecomanda, computerele, paturile electrice, aparate de ras electrice, aparatele cu raze X, cuptoarele cu microunde (de uz casnic). Telefoanele celulare şi MP3-urile pot fi folosite, dar trebuie ţinute în partea opusă a locului de implant, când sunt folosite şi nu trebuie transportate (chiar închise) într-un buzunar plasat în zona pacemakerului. Trebuie să vă feriţi însă de dispozitive, generatoare electrice şi magnetice industriale, cu energie înaltă, precum şi de unele proceduri medicale: rezonanţa magnetica nucleară, litotripsia(adică, distrugerea calculilor cu ajutorul ultrasunetelor sau prin unde de şoc emise din afara organismului), radioterapia, electrocauterele folosite în stoparea sângerării în intervenţiile chirurgicale sau în diferite manevre stomatologice.


DISPOZITIV
 Pacemakerul este un mic dispozitiv care se implan­tează în organism pentru a controla, a regulariza bătăile cardiace anormale prin emiterea de impulsuri electrice cu energie joasă. El a început să fie folosit de la sfârşitul anilor '60 , milioane de oameni beneficiind de atunci de această tehnică revoluţionară. Se apreciază că, anual, se practică peste 600.000 de astfel de intervenţii.


STRUCTURA
Pacemakerul conţine un minicomputer, ataşat de un generator alimentat de o baterie, incluse într-o cutie metalică, de obicei, din titan. De aceasta se leagă fire (electrozi) ce au ataşate la capăt senzori. Firele se conectează la inimă. Ele transmit către compu­ter informaţiile privind activitatea electrică a cordului. Computerul le analizează şi decide când este necesar să intervină, moment în care acţionează generatorul, ce va emite impulsuri electrice, care sunt conduse prin intermediul aceloraşi fire la inimă. Pacemakerul poate fi programat şi verificat cu un dispozitiv (un compu­ter) exterior. Există pacemakere care sunt concepute să acţioneze doar când frecvenţa inimii scade sub o anumită valoare, în timp ce altele au o frecvenţă adaptativă, adică modifică frecvenţa de stimulare în funcţie de intensitatea activităţii organismului (situaţie în care trebuie să monitorizeze şi alţi parametri, cum ar fi temperatura sângelui sau respiraţia).


TEMPORARE ŞI DEFINITIVE
Pacemakerele pot fi temporare (ampla­sate de necesitate în infarct, după unele operaţii cardiace, în aşteptarea montării unui pacemaker defi­nitiv) sau permanente. Pacemake­rul permanent este de mărimea unei cutii de chibrituri şi cântăreşte 20-50 de grame.


UNI, BI ŞI TRICAMERALE
Există pacemakere unicamerale, în care firul este plasat într-o singură cavitate a inimii, de obicei ventriculul drept sau atriul drept. Cele bicamerale au două fire, unul în atriul drept şi altul în ventriculul drept, în acest fel asigurându-se şi sincronizarea activităţii celor două compartimente. În fine, cele tricamerale au un fir în atriul drept şi câte unul în fiecare ventricul (stâng şi drept), asi­gurând în plus coordonarea contracţiei celor doi ventriculi. Acesta din urmă se numeşte defibrilator cardioverter implantabil şi foloseşte atât curenţi cu energie joasă, cât şi impulsuri cu energie înaltă, fiind folosit în tratarea aritmiilor ventriculare grave sau în insuficienţa cardiacă.