Oreionul sau parotidita epidemică

Oreionul este o boală frecventă a copilăriei produsă de virusul urlian, un paramixovirus. Contrar aparenţelor, nu afectează doar glandele salivare (parotida fiind cea mai mare dintre acestea), ci este o infecţie sistemică, putând leza pancreasul, testiculele, ovarele, sistemul nervos, glandele lacrimale, cordul, rinichii, tiroida etc. Incidenţa maximă se înregistrează iarna şi primăvara.

Cum se transmite
Boala se transmite pe cale aeriană, prin picături emise de bolnav prin respiraţie, tuse, strănut sau prin obiecte contaminate, de exemplu, veselă. Receptivitatea este generală, iar imunitatea după boală este solidă, pentru toată viaţa, reîmbolnăvirile fiind extrem de rare şi cauzate probabil de alte infecţii virale care mimează oreionul. Parotidita epidemică are şi unele particularităţi care o diferenţiază de celelalte boli ale copilăriei: contagiozitatea ei este mai mică decât a rujeolei sau a varicelei, iar frecvenţa sa reală e greu de stabilit din cauza numeroaselor forme inaparente (care se pot situa între 25% şi 40% dintre cazuri). Cel mai des apare în a doua parte a copilăriei şi în adolescenţă sau la adulţii tineri, fiind foarte rară până la 2 ani. De asemenea, perioada de incubaţie este lungă, de două-trei săptămâni, ceea ce face uneori greu de stabilit sursa de infecţie. Bolnavul, cu formă aparentă sau inaparentă de boală, devine contagios cu trei-şase zile înainte de declanşarea simptomelor şi rămâne contagios şapte-nouă zile după aceea.

Simptome
Debutul bolii este brusc, cu febră moderată, cefalee, dureri musculare, oboseală, dureri în zona parotidiană, urmate la 12-24 de ore de tumefacţia parotidei (în faţă şi mai jos de ureche), cu deformarea regiunii. Zona devine păstoasă şi dureroasă la atingere, iar tegumentul care o acoperă este destins, lucios, dar de culoare normală. Apar dureri spontane şi la masticaţie sau înghiţire, secreţia salivară scade, iar limba este încărcată. După trei-patru zile, este afectată şi glanda parotidă de cealaltă parte, inflamaţia durând în medie şapte-zece zile. Capul ia un aspect caracteristic, în formă de pară. De fiecare dată se înregistrează o ascensiune febrilă, ce poate ajunge la 39-40 grade C.

Mai rar pot fi afectate şi celelalte glande salivare: submandibulară (tradusă printr-o tumefacţie sub bărbie) şi sublinguală (în cavitatea bucală, sub limbă), de o parte sau de alta. La câteva zile după manifestările parotidiene, se pot evidenţia şi alte localizări. Orhita (inflamaţia testiculelor) se produce în 15%-25% dintre cazurile apărute după pubertate sau chiar mai frecvent (până la 40%) la adulţii tineri, fiind rară sub 14 ani. Se manifestă prin durere şi tumefacţie (mărire de volum) a testiculului, de obicei unilateral, cu scrotul roşu şi edematiat. Inflamaţia durează circa zece zile şi se însoţeşte de ascensiuni febrile, greaţă, vărsături, dureri de cap. În rare cazuri, se poate solda cu atrofie testiculară sau infertilitate. Ooforita (inflamaţia ovarului) apare mult mai rar (circa 5% dintre cazuri) şi se manifestă prin dureri în zona abdominală joasă, de obicei fără consecinţe ulterioare. Pancreatita se exprimă prin dureri în zona abdominală superioară, vărsături, sensibilitate locală la presiune. Deşi pot apărea şi modificări tranzitorii ale pancreasului endocrin (responsabil cu producerea insulinei), cum ar fi glicozurie (prezenţa de glucoză în urină) şi scăderea toleranţei la glucoză, totuşi nu s-a putut stabili o legătură clară între infecţia urliană şi apariţia diabetului zaharat de tip I. Mai mult, s-a constatat că în ţările occidentale, în care vaccinarea antiurliană se practică sistematic de câteva decenii, incidenţa diabetului zaharat de tip I a continuat să crească ameţitor în tot acest interval. Afectarea sistemului nervos se poate manifesta la diferite niveluri. Meningita, în formă de obicei medie, apare în 40% dintre cazuri chiar în lipsa unei afectări parotidiene evidente. Ea se manifestă cu: dureri de cap, vărsături, fotofobie, dureri de ceafă cu imposibilitatea flectării bărbiei pe piept. Encefalita se caracterizează prin letargie, convulsii, comă şi poate avea diferite complicaţii neurologice ulterioare.

Afectarea nervului acustic produce surditate permanentă uni sau bilaterală. O altă complicaţie posibilă este paralizia facială. În cazuri mai rare, sunt afectate tiroida, miocardul, rinichii, glandele lacrimale, cu manifestări specifice. Femeile însărcinate care se îmbolnăvesc de oreion sunt expuse mai frecvent complicaţiilor. Deşi nu s-a demonstrat implicarea virusului în geneza malformaţiilor fetale, totuşi sarcina se poate sfârşi deseori printr-un avort spontan în lună mică.

De aceea femeile care intenţionează să rămână însărcinate şi sunt receptive la boală este bine să se vaccineze cu cel puţin o lună înaintea concepţiei, mai ales dacă lucrează într-un mediu în care sunt mai expuse contagiunii (sistemul sanitar, instituţii de ocrotire socială, şcoli etc). În debutul bolii, în timpul sarcinii, trebuie să vă prezentaţi la medic pentru supravegherea sarcinii, prevenirea şi tratarea complicaţiilor.

Diagnosticul
Diagnosticul este pus de regulă de medicul de familie sau  de un specialist infecţionist. Bolnavul va fi izolat la domiciliu şapte-zece zile, dar trebuie dus la medic la orice semn de complicaţie (dureri testiculare, dureri abdominale puternice însoţite de vărsături, dureri de cap, fotofobie etc). Nu există un tratament etiologic pentru oreion şi de aceea terapia se limitează la măsuri de susţinere şi regim igieno-dietetic.

Repausul la pat este indicat pe perioada febrilă. Bolnavul trebuie bine hidratat, iar hrana trebuie să fie moale, astfel încât să nu necesite un efort masticator. De asemenea, se evită citricele şi sucurile acide. Pentru combaterea durerii se pun comprese reci la nivelul zonelor inflamate. În cazul durerilor testiculare, se aplică local pungi de gheaţă, înfăşurate într-un prosop şi, dacă e necesar, se practică susţinerea lejeră a testiculelor. Pentru combaterea febrei şi durerilor se folosesc antialgice şi antiinflamatoare. La adulţi, se poate administra şi aspirină, dar aceasta este contraindicată tinerilor sub 20 de ani, pentru că poate da o complicaţie periculoasă, sindromul Reye, cu afectarea gravă şi ireversibilă a ficatului şi sistemului nervos.

VACCINARE. În numeroase ţări, vaccinarea a redus considerabil incidenţa oreionului. Deşi în ţara noastră nu face parte din schema obligatorie de vaccinare, se poate face şi la noi într-un vaccin combinat împotriva rujeolei, rubeolei şi oreionului, care înlocuieşte clasicul vaccin antirujeolic. Sunt necesare două doze de vaccin, una după 12 luni şi a doua la 3-6 ani. Pentru adulţi sau copii mari se vor aplica alte scheme de vaccinare.