Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discuţiile despre rolul educativ al programele destinate copiilor, în general, şi desenele animate, în special, sunt eterne. Fiecare are o opinie – canalele tv, societatea, politicienii, reprezentanţii părinţilor, Consiliul Audiovizualului. Ce ar trebui să vadă copilul la televizor? Cât să se uite? Care este rolul părinţilor? Sunt doar câteva întrebări la care încearcă să răspundă o opinie avizată, Steluţa Zîmbreanu, psiholog….
■ Jurnalul Naţional: În general credeţi că normele impuse de CNA, acele rating-uri care apar la televizor limitând vârsta vizionarii, sunt juste?
■ Steluţa Zîmbreanu: Normele impuse de CNA sunt bine venite. Desi nu respectă nimeni aceste indicaţii, ele sunt un semn de atenţionare atat pentru părinţi, cât şi pentru copii. Ce spun ele? Avertizeaza asupra conţinutului dăunător emoţional pe care îl pot avea emisiunile respective. Copiii care privesc imaginile interzise lor trăiesc o stare de culpabilitate sănătoasă. Adică, ştiu că respectivele conţinuturi nu sunt pentru ei, admit că dacă nu le înţeleg sau dacă trăiesc o stare de agresivitate psihică îşi pot explica prin faptul că nu au vârsta adecvată înţelegerii respectivelor emisiuni. De asemenea, pot admite că lumea adulţilor nu este chiar atat de interesanta şi de misterioasă pe cât îşi imaginează ei. Ideal ar fi ca părinţii care permit copiilor accesul la aceste emisiuni să fie alături de copii pentru a le explica ceea ce văd, pentru a le îmblânzi eventualele scene şocante pentru copil.
■ Când televizorul se transformă din prieten în duşman?
■ Televizorul, privit ca mijloc excelent de educaţie nu poate fi considerat duşman decât dacă îl folosim doar ca unică sursă de educaţie, de distracţie. Mai nou, multe canale de televiziune si-au adaptat oferta de emisiuni pe segmental copiilor, tinerilor, adulţilor pasionaţi de cunoaştere. Nu fac apologia televizorului, ci doar îi recunosc puterea pe care o are în societatea actuală. De noi depinde grila de program pe care o considerăm utilă sau benefică nouă şi copiilor noştri. A acuza televizorul de influenţă nefastă asupra copiilor noştri ar însemna să fugim noi înşine de responsabilitate. Copilul nu este doar suma a ceea ce “fură” singur de la televizor atunci când nu este supravegheat, ci şi rezultatul a ceea ce noi înşine alegem să privim la televizor. Dacă noi, părinţii, în intimitatea căminului nostru suntem telespectatorii unor emisiuni de care ne-am jena să recunoaştem că le urmărim, atunci nu e de mirare că avem odraslele de care ne plângem cu atâta consecvenţă. Ipocrizia rămâne, totuşi, în grădina părinţilor, şi nu a televiziunilor comerciale.
■ Unde greşesc părinţii?
■ Părinţii greşesc atunci când consideră că nu mai au nici un pic de control asupra educaţiei, drumului copiilor lor în viaţă. A acuza televizorul, şcoala, societatea că nu ne apără copiii, ţine mai mult de o neasumare intenţionată a responsabilităţii propri. E uşor să indici un vinovat diferit de tine ca părinte, dar primul responsabil pentru ceea ce a devenit copilul tău eşti chiar tu, tatăl sau mama lui. Câţi părinţi ţin legătura cu şcoala copiilor, câţi dintre părinţi ştiu ce fac copiii lor în acest moment. Chiar, fiecare persoană care citeşte aceaste rânduri şi întâmplător este şi părinte să se întrebe ce face in acest moment copilul lui. Este la şcoală, ar putea să se liniştească, dar, întreb mai departe, sigur este la şcoală? Ce face acolo? Învaţă! Sigur? Eşti convins? Dacă este acasă, ce face în camera lui? Studiază! Sigur? Ai curajul să verifici? Este posibil să nu ne simţim prea bine recunoscând că nu ne interesează cu adevărat soarta copiilor noştri, şi atunci să căutăm bezmetic un duşman pentru a ne uşura culpa personală. Nu afirm că doar părinţii ar trebui să vegheze ca viaţa copiilor noştri să fie una mai curată şi mai ferită de tentaţii, dar spun răspicat că şi proprietarii de televiziuni, şi liderii cartelurilor de droguri, şi proxeneţii sunt părinţi sau au nepoţi, rude pe care le adoră; cred că ne-am putea aduna întro organizaţie mondială a responsabilităţii sociale şi a minimei morale. Dar pentru asta trebuie să depunem anumite eforturi, sa acceptăm eşecul, să perseverăm, si atunci nu am mai avea timp să urmărim serialele sau emisiunile preferate.
■ Cât de nocive pot fi unele programe care apar… chiar pe posturile tv pentru copii?
■ Deşi apărute pe posturi tv destinate copiilor, multe dintre programe pot fi extreme de nocive, tocmai pentru că insinuează că fiind emisiuni pentru copii, sunt şi pure ca apa de izvor. Ceea ce nu e de multe ori adevărat. Copilul copiaza comportamentul sau convingerile exprimate in respectivul film, desen animat, şi le exersează în relaţiile cu ceilalţi, fără să fie avertizat nici o clipă de faptul că ceea ce el urmăreşte în momentul respective îl poate marca în rău definitiv. Consider că CNA-ul ar putea să urmărească un pic chiar şi posturile tv pentru copii. De aceea, unul dintre canalele tv pe care eu le recomand ca fiind complet lipsite de violenţă, ba, mai mult, care oferă soluţii multiple unor situaţii diferite de viaţă este JimJam, iar ca film “Eroii oraşului”, unde simpatice personaje aleg să îi conducă pe copii prin nişte situaţii de viaţa amuzante sau dificile, situaţii pe care le rezolvă cu tact, cu multă înţelegere faţă de toţi cei care alcătuiesc comunitatea filmului animat “Eroii oraşului”. Copiii se obişnuiesc să aibă răbdare, să înţeleagă că un conflict poate să fie stins şi prin mijloace cum ar fi empatia, grija faţă de sensibilitatea celuilat, forţa, intimidarea, frustrarea fiind complet excluse din schema comportamentală predată.
■ Lucraţi de multa vreme cu copiii? Percepeţi o schimbare de atitudine a celor de astăzi faţă de cei de acum câţiva ani?
■ Schimbarea de atitudine a noilor copii, ca să spunem aşa este evidentă. Copiii zilelor noastre sunt mai fermi, mai conştienţi de ceea ce reprezintă pentru viitorul ţării, sunt chiar mai responsabili faţă de societate şi faţă de mediu. Ei nu mai acceptă răspunsurile evazive, vor să înţeleag, nu să li se impună.
Participanţi activ încă de mici la diferite proiecte ecologice sau sociale, ei cresc în strânsă legătură cu destinul planetei. Deşi, spre deosebire de copiii crescuţi în comunism sau a copiilor nascuţi imediat după revoluţie, sunt mai expuşi pericolului drogurilor, a dependenţelor de jocuri pe calculator, a diferitelor libertăţi prost înţelese, au mai multe şanse să surmonteze toate aceste dependenţe, tocmai pentru că, manipulând informaţia de mici, fiindu-le accesibilă imediat şi prin diferite mijloace, pot fi preveniţi şi asupra sfârşitului lor. Sunt convinsă ca noii copii vor reuşi, atunci când vor deveni adulţi să salveze multe din stricăciunile pe care nou, aşa zişii adulţi responsabili le-am adus nouă înşine, copiilor noştri, societăţii pe care o deplângem acum cu mult zel.
