Nasul borcănat şi nasul cîrn

De ce o fi zis românul “şi-a luat nasul la purtare!” e greu de explicat. Se referă la o doză de obrăznicie, de tupeu, cu care unii defilează prin viaţă, lăsîndu-i pe alţii cu gura căscată a mirare de unde au ăştia cu nasul la purtare atîta aplomb. Pînă una alta, în sensul strict al cuvintelor, fiecare ne luăm nasul la purtare, adică ne consolăm şi purtăm zilnic nasul lăsat de Dumnezeu.

A la Brad Pitt

Cu alte cuvinte, aceşti nemulţumiţi de propriul nas declară recurs şi îi cer chirurgului să le transforme nasul actual, ca o pătlăgică, într-un nas şmecheros şi nostim ca al lui Brad Pitt. În realitate, nu poţi să te duci şi să-i ceri chirurgului să-ţi fabrice un nas ca al Madonnei sau ca al lui Brad Pitt, fiindcă un nas aşa frumos trebuie totuşi să se potrivească cu restul figurii pacientului. Iar “aerul” lui, alura feţei lui trebuie să fie păstrate şi nasul să nu fie în distonanţă cu fruntea, cu buzele, cu pomeţii. În plus, chirurgul care remodelează un nas trebuie să fie nu numai sculptor, nu numai estetician, ci şi medic în deplină cunoştinţă a mecanismelor nasului, astfel să asigure o bună funcţionare a acestuia, care este unul dintre organele importante. Tocmai de aceea probabil că este potrivit ca medicul chirurg ORL-ist să transforme un nas într-unul mai frumos şi mai funcţional.

De altfel, ca în orice domeniu, şi criteriile de frumuseţe ale nasului s-au schimbat de la o perioadă la alta. Explică aceste idei legate de frumuseţea nasului prof. dr Dorin Sarafoleanu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale a României, preşedintele Societăţii Internaţionale de ORL a Ţărilor Latine.

Istorie

Cum considerau grecii că trebuie să arate nasul perfect? Pentru figura oamenilor albi a tipului caucazian, grecii susţineau că lungimea capului trebuie să fie a şaptea parte din lungimea corpului. Iar lungimea nasului trebuie să însemne a patra parte din lungimea feţei. Ei erau adepţii nasului drept.

În perioada Renaşterii, oamenii de artă în frunte cu Leonardo da Vinci susţineau că proporţiile armonioase dintre nas, urechi şi frunte sînt asemănătoare unui pătrat care uneşte vîrful urechii cu sprînceana, altă latură se află între bărbie şi unghiul mandibulei, după cum o latură se referă şi la lungimea nasului. Mai tîrziu, Durer clasifica nasurile în nasul drept de tip european-caucazian, în nasul convex şi nasul concav. Teoria care se încadra în aceste criterii stipula că fruntea, ochii şi bărbia trebuie să se încadreze într-un cerc avînd centrul în vîrful nasului. În secolul al XX-lea, modelele din chirurgia nasului se schimbă, existînd teoria chirurgicală aplicată în perioada 1960-1975, o altă modă chirurgicală între 1980 şi 2000, precum şi ideile moderne ce s-au ivit după intrarea în noul mileniu, adică după 2000. Chirurgii, între 1960 şi 1975, considerau faţa împărţită în trei părţi egale. Aceşti chirurgi considerau că un nas perfect şi o figură frumoasă presupun semnul de egalitate între lungimea frunţii, lungimea nasului şi lungimea bărbiei. Tot în acea vreme se vorbea despre profilul feţei frumoase, descris de Pelegrini. Acesta pretindea că vîrful nasului, buzele şi bărbia trebuie să fie perpendiculare pe axa feţei. Intervin cu teoria lor şi chirurgii anglosaxoni, care pun în discuţie unghiurile feţei, şi anume: unghiul dintre frunte şi nas, unghiul dintre piramida nazală şi pomeţi, precum şi unghiul dintre nas şi buze. Deci, însumînd toate aceste idei, concluzia suna cum că, atunci cînd înfrumuseţezi nasul, trebuie să ţii seama şi de teoriile unghiurilor, şi de teoria proporţiilor, dar să lucreze şi simţul estetic al chirurgului.

În zilele noastre

După anul 2000, ideile se nuanţează. Sintetizînd părerile medicinei din noul mileniu, chirurgii care operează nasuri spun că, după operaţie, nasul trebuie să fie armonios, simetric şi să pară natural. Cu alte cuvinte, să nu se cunoască cum că nasul a fost operat pentru corectarea defectelor lui. Se întîmpla adesea ca, după operarea nasului, omul să pară cu totul alt om, ceea ce pînă la urmă era un semieşec. Teoriile au mai decretat unele interpretări, şi anume un nas mare estompează frumuseţea ochilor şi anulează reflectarea luminii. Astfel, un nas mare strică, de exemplu, aerul de bunătate exprimat de ochi.
Tocmai de aceea, acest nas mare a mai fost denumit şi nasul trist. Cînd chirurgul îi anulează cocoaşa, care urîţea nasul, şi încadrează nasul în dimensiuni de armonie, deodată ies în evidenţă ochii omului operat. Există şi nasul cîrn, în vînt, semeţ, denumit şi nasul drăgălaş, ce dă un aer nostim figurii. Dar există şi nasuri cu vîrful căzut precum un cioc de papagal, încît vîrful pare că intră în gură. Nasul cu cocoaşă este denumit şi nas acvilin. Nasul mare cu cocoaşă anulează zîmbetul şi aduce feţei o alură severă, iar, cînd omul se şi încruntă, figura lui cu nas mare cocoşat bagă spaima în cei din jur. Nasul mic, nasul cîrn asigură o deschidere a feţei. Nasul cîrn dă lumină zîmbetului, este un nas şugubăţ, iar omul cu nas cîrn devine simpatic imediat cum apare.

NASONE. Unii au nasul cocîrjat, ca un mîner de umbrelă, alţii au un nas drăgălaş, obraznic, aşa-zisul nas în vînt. Alţii au venit pe lume cu un nas borcănat şi supradimensionat, poreclit nasone de cei din jur.

NEMULŢUMIŢI. În fine, unii au fost înzestraţi de Creator cu un nas de le intră în gură. Altora le-a dat, prin nu se ştie ce minune, un nas drept, ireproşabil. În realitate însă nu toţi se resemnează cu nasul cu care au fost blagosloviţi de soartă şi unii chiar se revoltă ducîndu-se la chirurgi esteticieni pentru a le modela mai frumos nasul.

SFAT. Atunci cînd se porneşte la o operaţie de îndreptare, de înfrumuseţare a nasului este absolut indispensabil să existe preocuparea ca acest nas nou să aibă asigurate condiţiile cît mai bune pentru respiraţie, pentru filtrarea aerului, umezirea şi încălzirea lui, mai ales în perioade geroase.

Citește pe Antena3.ro