Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se estimează că în România există aproximativ 200.000 de persoane cu demenţă. Din păcate, doar 10%-15% dintre acestea sunt diagnosticate şi tratate. România are şi „handicapul” de a fi deficitară la capitolul servicii de îngrijire a bolnavilor de demenţă. Sunt probleme cu care se confruntă sistemul din România semnalate de specialişti în cadrul Conferinţei Naţionale Alzheimer, desfăşurată în perioada 18-20 februarie.
Lipseşte personalul calificat
„Transformarea spitalelor în azile este o şansă, însă, în momentul de faţă, România nu are nevoie neapărat de clădiri, de instituţii, ci de personal calificat. Nici instituţiile private nu sunt tocmai o alternativă pentru bolnavii cu Alzheimer. De fapt, sunt, dar pentru bolnavii cu bani, având în vedere că sunt foarte costisitoare. În plus, nu se ştie cât de calificat este personalul angajat în aceste centre. Prin urmare, în România, pacientul este singur cu familia, avertizează conferenţiar doctor Cătălina Tudose.
Helga Rohra, reprezentat european Alzheimer, susţine afirmaţiile conferenţiarului doctor Cătălina Tudose, dând ca exemplu modelul Germaniei, unde există o strânsă colaborare între mai multe instituţii, în beneficiul acestei categorii de bolnavi. În Germania, comparativ cu România, pacientul nu este lăsat singur în lupta cu boala, pentru că sistemul german se ghidează pe principiul că oamenii trebuie ajutaţi imediat ce se îmbolnăvesc, şi nu pe ultima sută de metri, când li se agravează boala.
Tratament costisitor
De asemenea, Helga Rohra a mai precizat că sunt greu de estimat costurile totale ale demenţei, deoarece ele variază de la pacient la pacient, în funcţie de bolile asociate. Profesorul doctor Dan Prelipceanu afirmă că în România tratamentul este destul de costisitor, motiv pentru care pledează pentru compensarea în procent cât mai mare a acestor medicamente. „Efectele ar fi dramatice dacă pacienţii nu îşi vor mai primi medicamentele compensate. Vom lua măsuri în cazul în care acest lucru se va întâmpla”, promite conf. dr Cătălina Tudose.
Pentru a înţelege mai bine situaţia în care se află România, specialiştii prezenţi la Conferinţa Naţională Alzheimer au amintit de ţările dezvoltate, în care sunt alocate bugete considerabile atât pentru îngrijire, cât şi pentru cercetare. De exemplu, în Germania sunt direcţionate 50-60 milioane de euro/an pentru susţinerea Centrului de studii al bolilor neurodegenerative.
Mentalitate demoralizatoare
Pe lângă inexistenţa practic a unităţilor specializate în îngrijirea bolnavului de Alzheimer, pe lângă ameninţarea cu reducerea numărului de medicamente compensate prescrise în această afecţiune, mai există şi mentalitatea conform căreia demenţa este un proces firesc al îmbătrânirii şi nu se poate face nimic. Această mentalitate tipic mioritică face ca mulţi oamenii să lase boala să le intre în casă, fără să mai ceară ajutor şi să consulte medicii. Din păcate, se observă şi reticenţa medicilor de a începe un tratament unei persoane vârstnice cu tulburări de memorie. Iar medicii de familie sunt într-o mică măsură implicaţi în procesul de diagnostic, cât şi în îngrijirea pe termen lung.
Handicap
În ţara noastră, demenţa Alzheimer este singura formă de demenţă recunoscută ca handicap, în timp ce restul formelor de demenţă (vasculară, toxică, Parkinson, fronto-temporală) nu sunt şi nu beneficiază de nici un sprijin financiar din partea statului.
