Recuperarea limbajului după accidentul vascular cerebral

Mulţi dintre pacienţii care suferă un accident vascular cerebral pe partea dreaptă a creierului, unde se află centrul limbajului, rămân cu tulburări de limbaj. Acestea se înscriu într-o tulburare numită de specialişti afazie, care presupune atât afectarea pronunţiei şi a capacităţii de înţelegere a sensului cuvintelor, cât şi a limbajului scris-citit.

Despre cum învaţă din nou să vorbească victimele accidentului vascular cerebral ne explică Ştefania Budacu, logoped la Spitalul de Urgenţă Floreasca.
Intervenţia logopedică trebuie să înceapă imediat ce pacientul are semnele vitale stabile şi este conştient. Etapele de lucru vor fi adaptate fiecărui pacient, în funcţie de abilităţile cu care a rămas după accident: coordonarea musculaturii aparatului fono-articular, articularea/pronunţia, capacitatea de înţelegere a limbajului, acuitatea auditivă, percepţia tactilă. Procesul terapeutic este construit practic pe resursele pacientului, care sunt identificate şi îmbunătăţite cu ajutorul logopedului.
Terapia logopedică urmăreşte recuperarea limbajului sub toate formele sale: verbal, scris-citit, socotit. Asta înseamnă ca pacientul să pronunţe corect sunetele şi cuvintele, să formuleze fraze logice, să înţeleagă sensul fiecărui cuvânt pe care îl pronunţă sau îl aude, să scrie, să citească şi să socotească. În cazul în care pacientul este preluat mut – afazie motorie totală –, el trebuie demutizat, adică ajutat să emită din nou sunete, corzile sale vocale să înveţe din nou să vibreze.

Exerciţii de pronunţie, citit, scris

Terapia debutează cu exerciţii specifice, prin care pacientul reînvaţă să-şi controleze respiraţia şi musculatura aparatului fono-articular (buze, limbă, obraji, palat moale, luetă, corzi vocale). În momentul în care pacientul îşi poate coordona muşchii implicaţi în actul vorbirii, se trece la emiterea de sunete – la început cu ajutorul logopedului, apoi singur. După care urmează pronunţia silabelor de două, trei şi patru sunete, explică logopedul Ştefania Budacu.
Verificarea cititului se face treptat, logopedul folosind o tăbliţă magnetică şi litere din plastic. Pacientul trebuie să recunoască literele aşezate pe tăbliţă, să citească de pe tăbliţă cuvinte formate din două litere, din trei litere (mai, cai, dai, vai, val), din patru litere (mama, tata, două, nouă). Pentru verificarea scrisului se foloseşte, la început, tot tăbliţa cu litere magnetice, doar că în acest caz procesul este invers celui de mai sus, adică pacientul este cel care alege literele pe care logopedul le cere. Iată exerciţiile: să aleagă şi să aşeze pe tăbliţă una dintre literele avute la dispoziţie, să formeze cuvinte din două litere, apoi din trei şi patru litere.
În alte secvenţe ale terapiei, logopedul urmăreşte dacă pacientul reuşeşte să identifice diverse forme şi figuri geometrice, culorile şi nuanţele. Totodată, terapeutul verifică dacă pacientul se poate orienta în spaţiu şi în timp.

Suferinţa psihică

În cazul accidentului vascular cerebral, logopedia nu înseamnă doar corectarea tulburărilor de limbaj, ci şi susţinerea pacientului din punct de vedere afectiv şi motivaţional. Un rol important al logopedului îl reprezintă încurajarea pacientului şi înlăturarea stării de negativism faţă de întregul proces de recuperare (medicamente, kinetoterapie, logopedie etc.). Din momentul declanşării bolii, pacienţii se văd dintr-o dată în imposibilitatea de a se deplasa, de a se autoservi şi de a comunica. Majoritatea celor care au făcut un accident vascular cerebral vor trebui să înveţe din nou să vorbească, să scrie şi să citească. În opinia Ştefaniei Budacu, pentru mulţi handicapul poate părea mai mare decât este şi starea de deznădejde poate fi un factor agravant, care să împingă bolnavul în depresie. Terapeutul trebuie să ţină seama de suferinţa psihică a pacientului. Trebuie avut grijă să nu i se creeze sentimentul inutilităţii, al dezastrului care s-a produs, ci dimpotrivă să fie motivat să lucreze pentru recuperare. Un pacient optimist, care crede în reuşita terapiei, se va strădui să ducă la îndeplinire tot ce îi cere terapeutul. În schimb, pacientul depresiv nu va avea putere să lucreze la adevărata capacitate, pierzând pe parcurs o parte din şansele pe care le-a avut la începutul terapiei.

Rolul familiei

Părinţii, familia, prietenii şi personalul medical au un rol major în motivarea pacientului de a persevera în recuperare şi de a avea o atitudine optimistă. Familia trebuie să-i arate dragoste şi toleranţă, să îl încurajeze să spere şi să suporte procedurile de recuperare, care uneori sunt dureroase. Dar atât medicii, cât şi familia trebuie să găsească o cale de mijloc în sprijinirea pacientului. Nici nu îl vor agasa sau ameninţa în dorinţa recuperării, creându-i stări de angoasă şi teamă de nereuşită, dar nici nu îi vor induce ideea că starea lui se va îmbunătăţi indiferent de efortul depus. Logopedul Ştefania Budacu a constatat o evoluţie mult mai lentă şi cu rezultate mult mai slabe în cazul pacienţilor care nu sunt susţinuţi afectiv de familie.    

TERAPIE DE DURATĂ. Recuperarea limbajului este o acţiune complexă şi de lungă durată, uneori foarte solicitantă pentru pacient. Adesea afazia este asociată cu apraxia buco-linguală, tulburare care afectează nu doar vorbirea, ci toate mişcările gurii şi feţei şi care complică mult recuperarea. Vârsta şi amploarea accidentului influenţează recuperarea. Pacienţii mai tineri se refac de obicei mai repede decât cei în vârstă, iar pacienţii cu accidente vasculare ischemice evoluează mai bine decât cei cu accidente hemoragice.

ROL. Logopedia contribuie la reintegrarea în familie, comunitate şi societate a pacientului cu accident vascular cerebral prin recuperarea totală a limbajului sau cel puţin prin îmbunătăţirea capacităţii de comunicare a pacientului.
Dincolo de manuale şi teorii, scheme de lucru şi programe de intervenţie, logopedul trebuie să aibă curajul de a încerca procedee noi, care pot ajuta pacientul. Totodată, logopedul are datoria de a nu crea false speranţe pacienţilor şi familiilor acestora, ci de a prezenta în mod realist evoluţia bolnavului.